Mama s-a născut pe 20 iulie, ziua în care Sfântul Ilie, divinitate solară și meteorologică, ne ține în tensiune, amenințându-ne cu 20 zile consecutive de ploaie. Pentru Moimomo, cum o alint eu, asta ar fi o veste cum nu se poate mai bună, îi place foarte mult să audă stropii grei de ploaie izbindu-se de geamul ferestrei în timp ce se uită la un thriller, care n-o mai lasă să doarmă apoi, sau citind o carte cuibărită în fotoliul mare din sufragerie, care ar putea găzdui lejer doi. Dar ei nu-i plac spațiile aglomerate, așa că face cumva de e mai mereu singură. Lucru valabil și în bucătărie. Oricât am insistat, n-am înduplecat-o. Nu-i place să-i stăm pe cap când gătește, așa că închide ușa după noi și o mai deschide abia când e gata masa, motiv pentru care n-am avut cum să-i aflu rețetele sau să fur din secretele ei gastronomice. Recunosc, când eram mai mică, mă întrebam dacă nu cumva ne păcălește și nu gătește ea mâncarea extraordinară pe care ne-o servește. Poate că se întâmpla o magie și ateriza în mijlocul bucătăriei o zână a bucatelor alese care făcea treaba în locul ei, în timp ce mama sorbea suav din cafea, cufundată în stiva ei de cărți bune.

Cu toate astea, rețetele le știe, de multe ori o rog să-mi dicteze la telefon modul de preparare al bucatelor preferate din meniul cu care ne-a crescut:  ciulama, papricas, cartofi franțuzești, ciorbă de salată, ciorbă ardelenească de păstăi, găluște cu prune, socată, budincă de macaroane…

Toți copiii din fața blocului mă invidiau, spuneau că am cea mai tânără, mai frumoasă și mai generoasă mamă: îmi punea în șervețel bucăți zdravene de prăjitură pe care le împărțeam apoi cu ei. Iar ăsta e un banal exemplu. Voiam încă de atunci să-i semăn, nu de alta, dar se simțea tare bine mândria stârnită de laudele lor și-mi doream să simtă la fel copiii mei, când și dacă o să fie cazul.

Mereu am privit-o pe mama ca pe o prințesă. Nu desprinsă din basme, ci reală, de la curtea regală a Marii Britanii. Cea mai la îndemână îmi era Lady Di, cu delicatețea, rafinamentul, generozitatea, căldura ei proverbială. De la mama am moștenit atenția la detalii, grija față de oameni, altruismul, discreția, dar și lipsa de măsură când vine vorba de achiziții pentru casă și garderobă.

Dacă-ți face propunerea de a da „o tură prin magazine, doar să aruncăm un ochi, nu luăm nimic”, nu te lăsa păcălit, are mereu câte-o rezervă financiară pe care o aruncă, fără să se gândească de două ori, pe acareturi, genți, pantofi și deux-pieces-uri. Are o colecție impresionantă, multe dintre ele atârnate pe umerașe ca în magazin, cu tot cu etichetă. Dar și eu acum, nu înțeleg că nu apucă să le vină tuturor rândul? Dacă îndrăznesc să articulez ceva, nu răspunde provocării, dar își umflă nările ca o girafă, iar din acel moment știu că inteligent ar fi să dreg cumva busuiocul.

O soluție ar fi s-o ispitesc cu o prăjitură “Ora 12”, preferata ei, sau cu o plăcintă aburindă cu brânză dulce și multe stafide. Ea nu recunoaște, dar de câțiva ani a început să mănânce dulciuri. Înainte nici măcar nu se uita la ele, acum însă, le devorează pe ascuns, la cel mai mic sunet tresare, de teamă că poate fi prinsă-n flagrant, aruncă ambalajul după canapea, uită de el, iar sora mea cea mică le dă mereu de urmă. Nici cu dovada pe masă nu recunoaște, dar zâmbetul care-i alunecă sub buzele cărnoase care se vor țepene și serioase, șușotesc adevărul.

Mama, ca semn zodiacal, e rac. Îi place să stea pe plajă de la răsărit până la ultima suflare a soarelui. E prima care își lasă urmele pe nisip dimineața. Ea și câțiva pescăruși mahmuri. Să vă mai zic un secret: nici ea nu e mai brează, ochii i se dezlipesc abia după ce-și bea tacticos cafeaua lungă în timp ce completează integrame, stând cocoțată cu un picior pe scaun ca o barză țanțoșă pe stâlpul de telegraf. În timpul acestui proces e bine să nu-i stai în cale, să nu-i pui întrebări și să nu-i dai de lucru. Dacă-și începe ziua prost, s-ar putea să-ți contamineze și ție starea. Credeți-mă pe cuvânt, am testat-o de multe ori!

Pe cât de puține lucruri știm despre ea, nu-i place să vorbească despre istoria personală, pe atât de multe lucruri am învățat de la ea. La un moment dat, probabil sătulă de întrebările mele, a început să mă trimită la bibliotecă- la cea proprie, bogată în volume, sau chiar la cea județeană. O încercare simpatică de a mă determina să-i împărtășesc pasiunea pentru citit, care s-a prins de mine abia prin liceu, din păcate. Spre deosebire de ea, îmi plăcea să vorbesc despre mine…jurnalelor pe care le-am umplut cu trăirile cele mai de soi. Preferam această activitate, de introspecție și autocunoaștere, descoperirii universului unui autor.

Moimomo e la curent cu toate, indiferent de domeniu. Dacă ar fi avut și un dram de aroganță, am fi putut avea buzunarele/ dulapurile și mai pline. Glumesc. Însă bag mâna-n foc că ar fi câștigat concursul “Vrei sa fii milionar?” Este o adevărată enciclopedie, nu degeaba îi atribui porecla “ Doamna Google”. Ea s-a ocupat de educația noastră, a celor trei fiice, însă fără urmă de tandrețe sau îngăduință. Își abandona rolul de prințesă și se deghiza rapid în guvernantă. În clasa întâi, îmi schilodea caietele, rupându-le foaie cu foaie, pe motiv că scriam la fel de urât ca ea. Drept vorbind, mama are o scuză, e asistent medical, iar dorința ca noi să nu comunicăm tot prin intermediul hieroglifelor era lesne de înțeles.

Primul loc de muncă al mamei mele a fost obținut la 18 ani. Doamna asistentă este atât de statornică încât ar fi putut să iasă la pensie de acolo. Viața i-a pregătit însă o mare încercare: după 35 ani de activitate în cabinetul stomatologic din incinta Spitalului Tractoru, Brașov, a rămas fără serviciu. Avea anii de muncă necesari pensionării, dar nu și vârsta. Gândul la șomaj era inacceptabil. A picat moral, ea care e tare ca poarta de metal a unei fortificații, dar nu s-a complăcut în starea asta. Era nedemn să o facă. Așa că a început să răsfoiască cotidianele cu anunțuri, a vorbit în stânga-dreapta, s-a gândit să se angajeze la un chioșc de ziare sau la o librărie- vârsta însă, nu mai era de partea ei, până când a aflat că urmează un concurs la Spitalul de Pneumoftiziologie, mai simplu spus- locul în care sunt tratați cei afectați de TBC și alte boli pulmonare.

La 53 ani a găsit puterea de a o lua de la capăt, de a se pregăti pentru un domeniu total străin, care presupune un program în 3 ture, gărzi de noapte, expunerea la un mediu vitreg sănătății, lucru cu oameni ai străzii, roși de sărăcie și șanse la viață, multă suferință, durere și moarte. Cu nimic din toate astea nu a fost nevoită să se confrunte în cabinetul din Tractoru. A, să nu uit de riscul de a se contagia, care ne-a neliniștit pe toți cei de acasă. Dar ea e neînfricată, ne-a liniștit imediat spunând cu o convingere imbatabilă că are o super imunitate.

Toate astea parcă păleau totuși în mintea ei îngrozită de frica că nu va ține pasul într-un mediu nou, cu colegi care fac asta de mulți ani și care nu vor avea răbdarea de a o îndruma, că nu va putea învăța să lucreze pe calculator, pe care-l privea din toate unghiurile, doar, doar și-o da seama care-i butonul de pornire etc. etc. Uite însă un alt avantaj al evoluției tehnologiei: registrele greoaie de hârtie care produceau chelii pădurilor au fost înlocuite cu fișe virtuale în care scrisul mamei mele a devenit pentru prima dată lizibil.

Mama este o rază de soare. N-o spun doar eu, o spun și pacienții cu care are răbdare, cărora le vorbește frumos și le zâmbește indiferent de starea în care se găsește…Așa cum o vedeam făcând pe Lady Di în călătoriile ei prin Africa. Dar numai ea știe ce adună în sufletul ei nedezvăluit nimănui când un tânăr de 30 ani se desprinde de viață în timp ce îi strânge mâna în mâna lui ca pe a unei mame. Vine acasă chircită de durere, prin pădurea întunecată care coboară din Poiana Brașov, în care urși și familii de mistreți pot apărea de nicăieri, ca într-o secvență tensionantă din thrillerele ei. Întâlnirile cu orătăniile pădurii nu au fost frontale până acum, dar a fugit de câteva ori din calea puilor de mistreți și a privit pierdută pubelele cu gunoi, de la intrarea în pavilionul spitalului, răscolite de urși în căutare de hrană. O schimbare radicală pentru un om a cărui unic scop a fost să ducă o viață tihnită și confortabilă.

Mama a contrazis prin exemplul propriu ideea că oamenii îți sunt aproape doar la bine. Și ne-a învățat pe toate trei să fim alături de ceilalți când traversează o perioadă pe care n-o pot duce singuri, să ajutăm, să acordăm timp, înțelegere, răbdare, sprijin.

Dacă ar fi s-o descriu folosindu-mă de un singur cuvânt, fără să stau pe gânduri aș alege: familie. Trăiește cu, pentru și prin intermediul nostru. Ceea ce, dincolo de poezia enunțului, știu că însumează multă renunțare, oboseală, melancolie, tristețe.

Cu respect, considerație și dragoste nemărginită închei spunând: La mulți ani, Mama, prințesa mea războinică!