Copilul-bombă

Pentru mine, anul 1989 mai are o valență, dincolo de revoluția care a zguduit întreaga țară. Pe 1 August 1989 s-a născut mezina familiei Brândușe, adică sora mea, Denisa Lavinia.

A fost primul om de a cărui existență am fost conștientă încă dinainte să se nască și căruia i-am vorbit fără să devin paranoică la gândul că nu-mi răspunde. Mama căra după ea o burtă mare care-o îngheontea deseori, se spunea încă de atunci că o să fie năstrușnică. Nimic mai adevărat. Ursitoarele ne-au dat pe cap o soră care face cât zece.

Deni a aterizat în România într-o perioadă de neliniște, nemulțumire, nevoie disperată de schimbare. Iar toate astea au făcut parte din moștenirea ei genetică, parcă.

A fost prima din cartier care n-a știut la ce folosesc bucățile de pânză fierte și refierte, era un reprezentant de seamă al generației Pampers. N-a conștientizat, dar a fost o răsfățată: canalele tv aveau un program neîntrerupt de desene animate, cadourile porneau de la păpuși Barbie cu casă și câteva rânduri de haine, rafturile magazinelor erau încărcate cu dulciuri, vacanțele nu se mai limitau la litoralul românesc, ci mergeam mai departe, la vecinii greci sau turci…Bine, asta nu era tocmai o bucurie pentru ea: cum urcam în mașină, i se făcea rău și trebuia să oprim o dată la câțiva km ca să debordeze. Ca să-i mai distragem atenția de la starea de rău, cântam în cor, toate trei, hit-urile verii sau ale tinereții părinților, număram fântânile de pe marginea drumului sau ne certam și ne smulgeam câte-un pumn de păr una alteia- asta era, de fapt, activitatea noastră de bază, celelalte doar întrerupeau scandalul, așa cum se întâmplă cu reclamelele în timpul unui film difuzat la tv.

Pentru Deni, am fost ca o a doua mamă, mergeam pe 7 ani când a apărut. O luam de la creșă, o spălam- cu silă și nerv, o adormeam ținând-o pe picioare și legănând-o, așa cum citisem în opera lui Creangă că se face, o ajutam la lecții- acum pot să recunosc, i le cam făceam eu, nu ca s-o ajut, ci ca să scap mai repede.

Nici nu mi-am dat seama când a crescut. Dar s-a întâmplat atât de rapid, parc-am fi fost la o întrecere! Și…m-a ajuns. O perioadă lungă, am avut toate 3 aceeași înălțime și, belea mare, aceeași măsură la haine și încălțăminte. Când îmi fura hainele și le etala cu nonșalanță în curtea blocului, un fluier invizibil anunța startul probei de viteză. Ne fugăream ca nebunele, o prindeam, o smuceam și o trimiteam în casă să se schimbe. Abia atunci începea drăcoaica să se manifeste și mă ținea cu sufletul la gură cu un șir de șantaje. Concluzia: eu eram cea care pleca acasă plângând. De fiecare dată.

Când a intrat în clasa 1, eu am început primul an de liceu. Spus asta ca să aveți o perspectivă reală a diferenței de vârstă. În anul în care învăța alfabetul, cumințenia pământului împlinea 2 primăveri de când se apucase de fumat. Și nu, nu e o metaforă. N-avea nici mari pretenții: șutea câte o pipă de la vecini, își cumpăra țigări la bucată, pe vremea aia nu erau legi care să interzică comercializarea în rândul minorilor, sau trăgea cu nesaț din chiștoacele lipite de asfalt. Râdeți voi râdeți, dar a făcut la anticorpi, n-a fost niciodată cu adevărat bolnavă. Bine, la capitolul ăsta doar un psiholog m-ar putea contrazice. Dar Deni are așa o capacitatea de a-ți suci mințile și de a te determina să vezi lucrurile din perspectiva ei, încât l-ar năuci și pe cel mai experimentat medic.

Fiind ultima născută în perimetrul în care ne-am trăit copilăria, a crescut printre cei mai mari. Prietenele mele și ale Mădălinei, sora mijlocie, au devenit și ale ei. Așa s-ar putea explica, la o adică, faptul că și-a trăit adolescența, cu apucăturile, descoperirile și revolta aferentă, mult prea devreme. Era protejata și odorul tuturor. “Copilu’”, cum fusese poreclită, avea chipul unui înger: ochi mari, rotunzi și umezi ca de căprioară, o gură mică cât gaura tăiată insuficient în care ar trebui să intre un nasture, câte o gropiță delicată în obrajii cărnoși, bucle blonde ce păreau abia descolăcite de pe bigudiurile de metal ale bunicii, o strungăreață de toată splendoarea și o vorbire sâsâită căreia nu-i putea rezista. Dacă o mai vedeai și-n mers, cu picioarele ei în x, te cucerea definitiv.

Ei bine, fetița asta serafimică, cât ai face-o piruetă, îți putea arăta și cealaltă latură a ei: căsca gura în urlete înspăimântătoare, revărsa, dintr-o respirație, toate înjurăturile învățate de la copiii mai mari, la 8 ani dansa ca o profesionistă pe ringul discotecii în care mergea însoțită de prietenele mele, week-end de week-end, își făcea veacul la internet café-ul de la colțul blocului, spre disperarea mamei, care n-o găsea până dimineață, când apărea ca o floare, și n-aș mai spune, dar nu pot să mă abțin: sorbea din paharele în care lăsau musafirii, din politețe, câteva picături de alcool ca un însetat în mijlocul deșertului.

N-avea 11 ani când s-a dus cu Mădă într-o vizită și s-a îmbătat rău. Cu țuică. Mădălina, de teamă că o va vedea mama în starea aia, o luat-o la bătaie, și-o fi imaginat că în felul ăsta o trezește. Deni voma, Mădă o lovea, Deni înjura, Mădă o lovea, Deni râdea, Mădă o lovea… Oare eu unde eram?

Fugeam de ea. Mult timp am fugit de ea. Mă șantaja cu tot felul de lucruri ca să mă determine s-o iau cu mine la petreceri sau ca s-o las să stea în preajmă când vin prietenele în vizită. E o fire foarte curioasă. Odată m-am încuiat în camera mea cu o prietenă și, pentru că nu am lăsat-o înăuntru, a ciuruit ușa cu tocul unui pantof care-i aparținea mamei. Acum îmi amitesc cu drag cum stăteam îngenuncheate în fața ușii, pe muțește, pentru a acoperi fiecare gaură cu abțibildele colecționate de la gumele Turbo. Sau cum, în încercarea de a ne epila mustața cu ceară încălzită pe aragaz, am dat foc balconului. Sau de clătitele lipite de tavan în speranța că putem face și noi figuri ca bucătarii consacrați. Sau de momentele în care mergeam cu colindu’ și, mizând pe drăgălășenia și vârsta ei mică, o îmbrăcam în port popular, iar pușculița devenea abia atunci neîncăpătoare. Și câte și mai câte.

“Copilu-bombă” a luat de la tata vorba multă, harul narativ, apetitul pentru petrecere, priza la oameni, plăcerea jocurilor de noroc și conformația, din păcate. Dar s-a luptat cu moștenirea asta și, până la urmă, a învins-o. În mai puțin de un an, cu sacrificii numai de ea știute, și-a schimbat radical înfățișarea. Oricum își suceau bărbații gâtul după ea, eh, acum să o vedeți, face ravagii! Nu de dragul bărbaților a făcut-o, dar o fi pe undeva și motivația asta. E leoaică, pune mare accent pe înfățișare.

De la mama a luat talentul gastronomic, empatia, sensibilitatea, dragostea nemărginită pentru familie. E mai vigilentă și dură decât orice bodyguard, i s-a spus și pitbull-ul. La un moment dat. Ca să fiu sinceră, când o am în preajmă, mă simt mai în siguranță decât în compania oricărui bărbat.

Deni, pericol public, are o ambiție proverbială: s-a lăsat de fumat la vârsta la care mulți se apucă, a ținut diete alimentare demonice, a avut la facultate medii mai mari decât cele din gimnaziu și liceu adunate, a schimbat job după job până și-a găsit locul…

IMG_2875

A lucrat ca promoter încă de la vârsta de 12 ani, apoi ca ospătăriță- în câteva restaurante brașovene, a testat terenul și la centrala unei companii de telecomunicații, unde făcea mai degrabă terapie cu clienții vârstnici care țineau linia ocupată, după care la o agenție imobiliară care nu i-a plătit salariul, și…mai are în C.V. nu mai puțin de 3 job-uri de câte o zi: într-un magazin de electronice și electrocasnice, nu i-a convenit că trebuia să mișune printre raioane toată ziua bună-ziua, 2- la un spațiu de joacă pentru copii, n-are răbdare pentru așa ceva, 3- la pompe funebre. Abia asta e cu adevărat interesant.

Când a murit bunicul din partea mamei, ea s-a ocupat de partea asta. Mergând în căutarea unui coșciug și văzând-o atât de tare și de organizată, se apucase să prindă ea în cuie pânza albă care îmbrăca “singura cameră cu ușă în tavan”, doamna de acolo a întrebat-o dacă nu vrea să se angajeze. Are multe calități, mai puțin capacitatea de a spune nu. Străinilor, că mie are o plăcere să-mi trântească un nu de câte ori o rog ceva… După o zi în care a bântuit-o imaginea unui sicriu de nou născut, și-a luat inima-n dinți și a spus că nu se mai duce. Cu toate astea, lucrează cu foarte multă pasiune și devotament, de parcă fiecare loc de muncă ar fi o afacere de familie.

Deni are suflet de copil și nu cred c-o să se schimbe vreodată. Asta e adevărata ei frumusețe. Nu poate să conceapă minciuna, ipocizia, trădarea. Indiferent de relație.

Are un lipici la oameni, ceva incredibil: e caldă, sinceră, deschisă, empatică și guralivă cum n-ați mai văzut. Și când doarme vorbește. Împarte tot ce are, îți trebuie, nu-ți trebuie, iei, pentru că îți oferă din toată inima. Deni râde cu aceeași patimă cu care plânge sau înjură. Și, foarte important, e cel mai sincer și fidel susținător al meu. Nu-i scapă nimic din ce fac pe plan profesional.

Dacă aș fi un bun desenator, aș desena-o așa: un cap rotund cu părul în multe culori, perfect aranjat, ochi bine conturați, gura arcuită într-o fantasmă de zâmbet, trunchiul în formă de inimă, atât de mare pe cât îi este sufletul, picioarele în x, iar mâinile întinse pentru a-ți oferi ceva.

Un motto pentru ea:

“Sufletul nu se micșorează dacă dai din el, se mărește! “

Deni, de 2 săptămâni n-am semnal la telefon, altfel știi că te-aș fi sunat cum se transforma 31 iulie în 1 august. Dar, ca dovadă că m-am gândit toată ziua la tine, știu că ai mereu nevoie de dovezi, uite ce-am făcut pe plajă împreună cu 3 copii de ciocolată:

La mulți ani! Te iubesc până la cer și înapoi.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s