Tata…

E născut de Ziua Internațională a Familiei.

Ca să-l descriu, am nevoie de cuvinte multe, sincere și simple, asta ca să reflecte felul lui de a vorbi. Pancho, cum îi spunem noi, cele 3 fiice, nu umblă cu fofârlica, spune verde-n față ce crede și ce simte, chiar dacă pică greu uneori.

E oltean, cum altfel? Acum se enervează și se spurcă la gură, iar în clipa imediat următoare te ia în brațe, îți spune că te iubește și-ți trimite prin sms versuri puse cu tact în ordine. Dacă aș aduna rândurile pe care ni le-a scris la aniversări, onomastici sau cu prilejul unor realizări, ar ieși un volum gros cât o felie de tort generoasă.

Tatălui meu nu i-a plăcut în mod deosebit școala și nici n-a pus accent pe asta în ceea ce ne privește. A fost mereu de părere că viața începe acolo unde se termină studiul. Cu toate astea, mediile mele din școala generală au crescut considerabil datorită notelor de 10 pe care le luam când prezentam la desen, biologie și geografie planșele făcute cu ajutorul lui. E foarte talentat în direcția asta.

Tot lui îi mulțumesc și pentru orele petrecute în anticariate, din momentul în care am început să mă pregătesc pentru facultate, achiziționându-mi cărți de teatru cu care am umplut o bibliotecă.

Mama se ocupa să facă lecții cu noi, iar tata ne insufla plăceri și pasiuni. Pe mine m-a făcut să iubesc călătoriile, Rock&Roll-ul, activitățile în aer liber și ieșirile cu prietenii, să apreciez mâncarea bună, să joc table și poker ( la 25 ani m-a dus într-un casino din Brașov unde am făcut prima chintă roială din istoria localului), să repar tot felul de lucruri prin casă și câte și mai câte… De-asta i-am spus timp de mulți ani Geppetto, e mare meșter: face și repară tot- de la bijuterii până la cizme. Drept urmare, are și o sumedenie de lucruri, orice i-ai cere, are îndesat pe undeva; îl moștenesc și în privința asta. Spre disperarea soțului meu.

N-a fumat, n-a băut cafea, n-a consumat băuturi alcoolice. Vorbesc de el, dar și de mine. Până la 35 ani, n-am încercat senzația de beție. Dar el contrabalansează talgerul viciilor cu pasiunea nebună de a fi înconjurat de oameni, de a râde, de a face mișto, de a descoperi locuri, mâncăruri, jocuri…

Tata le-a încercat pe toate: a fost ghid turistic în Deltă, a cochetat cu tot felul de sporturi, a lucrat la un magazin de mobilă, a avut o firmă de piese auto, ani de zile a proiectat tractoare, dar a făcut și figurație specială în filme… Se ocupa să ducă oameni la filmări, iar din când în când se întâmpla să fie nevoie și de el. Dacă s-ar fi priceput la cascadorii, ar fi putut liniștit să-l dubleze pe Piedone, mulți găseau asemănarea izbitoare.

Apropo de asemănări: când eram la grădiniță, tata îl juca pe Moș Crăciun, iar toți copiii erau dați pe spate. Eu m-am cam supărat pe el: mi-a adus doi ani la rând același cadou- un mobilier de bucătărie în miniatură. În casa noastră, mobila nu se schimba anual, așa că de aș fi făcut schimbarea asta în casa păpușilor? În fine, l-am iertat și am rămas cu imaginea lui coborând din tractor cu sacul încărcat de daruri.

Tata a colaborat cu televiziunea locală, TVS Holding, dar îi știa și pe cei din Tvr, motiv pentru care, la fiecare ediție a Cerbului de Aur, întăream rândurile dedicate publicului cu mare entuziasm. Iată o altă influență de pe ramura paternă: pasiunea pentru concerte și muzică live.

Poate că patosul cu care ne povestea mereu de actorii mari și de artiștii cu care a avut ocazia să-și petreacă multe momente mi-a stârnit, inconștient, dorința de a urma o carieră în domeniu. Mă lua des cu el la postul tv mai sus amintit, iar acolo mă simțeam ca “Alice în Țara Minunilor”: mă așezam la pupitrul de știri, în fața microfonului proptit în suport și îmbrăcat în burete galben, bălmăjam tot felul de lucruri inventate, moment în care-mi și vedeam imaginea lipindu-se de ecranul tv al fiecărui român în parte. Acum, de câte ori apar la tv, ia la rând toată agenda ca să-și mobilizeze multitudinea de cunoștințe să se așeze comod în fața televizorului și să mă urmărească.

Tata are prieteni și cunoștințe în fiecare colț de țară. Vacanțele în Craiova, de exemplu, locul lui de baștină, se soldau cu vizite la toate rudele înaintate în vârstă, care pentru noi, la cei doar câțiva ani, însemnau un șir lung de ore pierdute, însoțite de pupături umede și tremurânde pe obrajii ciupiți cu drăgălășenie, cică.

Am umblat cu Dacia noastră 1300 prin toată țara, iar când nu ne-a mai fost de ajuns, i-am trecut granițele, ajungând prin Bulgaria, Ucraina, Grecia, Turcia… Eram îngrămădiți toți cinci, laolaltă cu o droie de bagaje, dar ce bine era. Ascultam față verso casetele audio pe care le derulam învârtindu-le pe un creion, când Beatles, când Elvis, când Smokie, când un album cu Kenny Rogers. După atâția ani, tot muzica asta a rămas aprope de sufletul meu.

Tata e mare fan Elvis, atât de mare încât, în copilărie, ne tundea pe toate 3 așa cum era tuns regele Rock&roll-ului. Ba mai mult, ne rădea cu lama perciunii ca să le stimuleze creșterea și să se transforme-n favoriți. Spre disperarea noastră, evident.

Brândușe Augusin Dorel e căpos ca nimeni altul. Și șantajist emoțional. Cred că ăsta a fost, de fapt, strigătul lui de ajutor. Să nu uităm că a trăit la un loc cu 4 femei și o pisică. Tot de gen feminin.

Doru e comod și vorbește tare, iar combinația dintre cele două s-ar traduce astfel: “Sabaaaaa! Mădăăăă! Deniiii! Cristiiii! Bă, afurisite sunteți, una n-are răspunde!” După un șir lung de vocalize și decibeli dați la maximum, una dintre noi se îndupleca și i se înfățișa în cameră pentru a primi comanda: Stinge lumina, adu-mi o halbă cu apă, deschide geamul, apropie ușa etc. Urma replica noastră, la fel de țipată, doar că interiorizată: “Aaaaaa!” Acum au rămas la Brașov doar mama, Cristina, și sora cea mică. Mai multe comenzi pentru ele, din păcate! 🙂

Tata e mereu atent, țin minte că de câte ori se întorcea de la piață avea ascuns la spate un trandafir galben pentru mama. I-l oferea, se apropia să o sărute, noi ne rușinam, iar mama îl repezea stingherită.

Cel mai mult îmi plăceau duminicile în familie, de pe vremea când locuiam în aceeași casă, în același oraș. Atunci luam masa în oraș, de cele mai multe ori la “Marele Zid Chinezesc”, cu o oprire la agenția Loto, unde puneam bilete și rupeam lozuri. Apoi, platoul rotativ din vârful mesei se încărca cu multe feluri de mâncare, sosuri și boluri cu orez pe care le devoram pe nerespirate. El se face vinovat și de apetitul meu pentru preparate exotice.

Tata e generos și, de multe ori, a fost luat de fraier. Recunoaște cu durere asta, însă acest aspect nu l-a împiedicat să continue să întindă o mână de ajutor. Țin minte ca acum cum oferea pachete cu plăcinte unei doamne în vârstă care rătăcea pe Republicii vânzând buchețele mici de flori, la fel copiilor sau celor în nevoie.

Când eram prin clasa a 10-a, am început să gătim. Împreună. Eu mă ocupam de parte propriu-zisă a producerii alimentelor dulci, asta ne plăcea cel mai mult să facem, iar lui îi revenea sarcina de a le orna, fiind înzestrat cu mai multă răbdare și pricepere. Și făceam des asta, chit că era vreun moment festiv sau nu.

Că veni vorba: tata e omul petrecerii, îi place să se ospăteze gustând pofticios din toate, îi place să fredoneze muzică din tinerețile lui spumoase, să glumească, să facă poze, dar mai ales să danseze. Și nu ratează nicio ocazie, indiferent cât de rău s-ar simți: le ridică de la masă pe toate femeile și le răsucește pe ring până amețesc.

Ca s-o spun pe aia dreaptă, de la el moștenesc atât felul vitezoman de a conduce, cât și degetele răsfirate printre care-mi scapă banii câștigați. Nu suntem deloc chibzuiți, ne place să trăim clipa, dom’le!

Partea mai puțin fericită e că îi semăn până și fizic: trunchi înalt, picioare scurte și groase, tendință de îngrășare. Bine, nu-i semăn picătură: tata are 1,93 cm și 180 kg. Când era în armată, i-au făcut uniformă din cearceafuri, nu exista una pe dimensiunile lui. Să sperăm că nu va fi nevoit niciodată vreun scenograf să facă asta pentru mine. Însă dacă coafeza își ia liber, tata o poate înlocui cu success: face niște împletituri, inspirându-se de pe YouTube, de te minunezi, nu alta.

Dar, după cum spuneam la început, aș putea s-o țin așa, vorbind despre el, zile în șir, însă mă opresc acum. Brusc și abrupt, cum îi e și lui stilul, spunând simplu:

Pancho, te iubesc și îți mulțumesc.