Uitasem cum arată unicele paste făinoase de existența cărora știam când eram mică: spaghetele acelea groase cu mijlocul gol care seamănă cu paiele de grâu abia cosite, macaroanele. Cu gândul la copilărie și cu pofta trezită de amintirea vârtejului de arome care evada din singurul dulap cu ușă rabatabilă, cuptorul, m-am refugiat în bucătărie și am mai ieșit abia după ce am savurat o porție zdravănă de budincă. O să dau timpul înapoi și-o să vă divulg și vouă rețeta.

Întâi și-ntâi, am pus la fiert conținutul unui pachet de 300 g macaroane în apă tămăduită cu 2 picături de ulei și un praf de sare.

Apoi, am amețit într-un bol mare: 500 g brânză proaspătă de vaci, dulce, coaja unei lămâi, o mână de stafide aurii pe care le-am stropit cu un shot de rom, 100 g zahăr brun, 1 plic zahăr vaniliat, 3 ouă, 2 linguri cu vârf de smântână și un praf de sare.

La circa 8 minute după primul moment de fierbere,  am scurs macaroanele și le-am omogenizat cu compoziția. Le-am lăsat să se odihnească câteva clipite, ca să pot unge o tavă metalică spiralată cu unt și să o acopăr cu pesmet zgrunțuros, iar după ce am scuturat excesul de pesmet, am turnat înăuntru compoziția și am nivelat-o…ca să se așeze frumos când o răstorn pe platou.

Dulapul cu ușă rabatabilă, încins la 160°C, aștepta să așez tava înmiresmată pe grătarul fixat la mijloc.  Am lăsat-o acolo cam 25 minute, însă nerăbdarea mă împingea să tot trag cu ochiul. Am rezistat tentației, n-am scos-o până nu s-a rumenit pentru că-mi plac mult macaroanele mărginașe care devin crocante. Am scos tava din cuptor cu grija cu care ștergeam praful de pe bibelourile familiei, dacă pățea ceva colecția de pescari, era vai ș-amar de noi, am dezlipit budinca de pe margini cu un vârf de cuțit, am fixat un platou desupra tăvii și, dintr-o singură mișcare dibace, am întors-o cu sus-un jos. A ieșit perfect. Mi-am tăiat imediat o felie.

Este la fel de bună caldă sau rece și poate fi servită simplă, cu zahăr pudră, în compania unei linguri de dulceață, a unor fructe sau chiar a unei cupe cu înghețață vanilată. Eu am ales varianta cu zahăr, are deja o bogăție de arome.

Desertul acesta sinonim cu copilăria nu m-a costat mult, hai să zic vreo oră și încă 30 lei; când eram copil nici măcar noțiunea timpului n-o aveam, apăi a banilor. Dar, cel mai important este că gustul a rămas neafectat. Bucurați-vă de el și de experiența de a vă pregăti singuri desertul!