Actoria a fost primul vis pentru care am găsit ambiție, energie, putere și elan. Simțeam că e singura modalitate de a ieși din globul de cristal pe care-l construisem în jurul meu. Pentru a mă proteja. De tot ce mi-a dospit vulnerabilitatea excesivă.

Și am început cu pași mărunți: m-am înscris la Școala Populară de Arte, Brașov, la clasa Ion Jugureanu, mânată mai degrabă de dragostea fricoasă de a nu-l pierde pe primul băiat de care mă îndrăgostisem decât de pasiunea mea pentru actorie, care nu căpătase încă un nume.

Ei, globul de cristal suferise o fisură la contactul cu iubirea, iar băiatul cu ochi galbeni se furișase înăntru. Și am înaintat așa, cu cele două iubiri paralele care s-au răsucit una în jurul celeilalte asemenea tulpinii de bonsay, ajungând și în trupa de teatru „Arca”, a Casei Armate, Brașov, cu care am avut șansă de a participa la primul meu festival de profil, la Craiova.

După trei ani, când băiatul cu ochi galbeni și-a încheiat periplul prin globul meu firav, lăsând în urmă o suferință care-mi cocoșase sufletul și-mi stinsese lumina ochilor, exact când începusem probele la Bac, am mers mai departe cu iubitul meu statonic, teatrul.

N-am îndrăznit să dau la facultate atunci, odată cu el, însă m-am înscris la o facultate de litere, secția spaniolă. Era prea puțin pentru ambiția mea, motiv pentru care un semestru mi-am luat tălpășița.

În același timp, am avut parte de multe reprezentații cu „Năzdrăvăniile Otiliei”, spectacol de teatru pentru copii regizat de Lucian Temelie și produs de compania sa, „Teatrul Trianon”, Galați, mult dincolo de granițele Brașovului,chiar până la marginea periculoasă cu vămile țării. Ceea ce pentru o fată de 18-19 ani, o visătoare care lupta cu un curaj sălbăticit să-și depășească condiția și starea, nu a fost o perioadă ușoară ca o spumă de lapte presărată cu scorțișoară.

Domnul Temelie avea figura lui Dracula: mustăți negre-strâmte-răsucite, o pălărie de aceeași culoare, cu boluri late sub care se piteau doi ochi mijiți în același fel pigmentați, iar dincolo de ea i se deșira un corp subțire și lung cât o umbră pe asfalt.

Călătoream mult cu trenul, întotdeauna cu personalul, în frig, curent și gălăgie, dormeam în cămine de liceu degerate, mâncam covrigi și pateuri. și căram singură, printre șuvoaie de lacrimi, valizele ticsite cu costume și decoruri. Frumusețea venea din faptul că simțeam că merit tot chinul cu care eram deja familiarizată, dar și că tot ce înduram îmi va fi răsplătit odată ș-odată cu o viață boemă și multă admirație din partea publicului care-mi va aduce drept ofrande macarale de flori, vagoane de ciocolată și saci îndopați cu scrisori de dragoste.

Când am avut reprezentații la Galați, domnul Temelie m-a găzduit la dumnealui acasă și m-a lăsat să-mi aleg o carte-cadou din biblioteca care-i sufocase un perete. Prima care mi-a făcut cu ochiul a fost „Sunt om de teatru”, a lui Jean Louis Barrault, actor și regizor francez născut la începutul secolului al XX-lea. Am citit-o pe nerăsuflate, în noaptea aceea, cu frica că zorii zilei mi-ar putea confisca prima declarație de apreciere profesională. O păstrez și acum, ca pe o diplomă, în biblioteca care-mi înghite un perete.

Odată încheiat acest capitol, a urmat un an și jumătate în care m-am trezit la ora cinci dimineața pentru cele patru, cinci sau chiar șase reprezentații de teatru de păpuși și marionete. „Povestea porcului” și „Steaua sus răsare” sunt cele două spectacole pe care le-am jucat alături de prietenul Eugen Frîncu, fondatorul trupei „Albinuțele,” din care am făcut cu mare drag parte. Și atât de mulți bani că depășeam salariul părinților mei, ceea ce a făcut să-mi încolțească respectul de sine și încrederea că sunt totuși bună de ceva.

Am cutreierat tot Brașovul și întreaga Valea Prahovei împreună, oprind peste tot: la grădinițele de stat, la cele private, la școlile răsărite, la  cele dezafectate, uitate în câte-un sat proptit pe o creastă teșită de munte, și până la un centru care găzduia copii cu sindromul Down, respectiv la o secție de oncologie pediatrică.

Am adunat multe trăiri și experiențe de viață având aceste prilejuri de a vedea o lume care nu mi se mai arătase, precum și lucruri mai concrete: abilitatea de a vorbi atât de tare și de răspicat încât să mă fac auzită până-n foaier, capacitatea de a mă concentra în aproape orice condiții și aptitudinea de a-mi coordona membrele superioare între ele și pe ele cu păpușile și replicile. Până atunci, zău dacă nu bănuiam că mi-au fost înșurubate de trunchi două mâini care se potriveau doar pe o parte.

În paralel, mi-am continuat pregătirea pentru admiterea la Facultatea de Teatru, secția „Actorie”, cu exerciții de dicție făcute cu creionul în gură și urechile astupate cu buricele degetelor, ca să nu aud bătăile în țeavă ale vecinilor, cu lecturi peste lecturi, cu vizite lungi în biblioteci, vizionat toate spectacolele din repertoriul Teatrului „Sică Alexandrescu”, cu ore săptămânale de pregătire 1:1 cu o actriță profesionistă de la TSA, pentru a-mi pune la punct repertoriul. Asta până a bătut la ușă momentul admiterii, care a plecat așa cum a venit. În 2002, n-am obținut rezultate dorite nici la Cluj, nici la București.

Am trecut ca o rachetă pe lângă nereușită, având la cârmă ambiția de a pleca de acasă și de a demonstra tuturor, dar mai ales mie, că nu sunt atât de „proastă și bună și nimic” cum auzeam de la tata de dimineață până seara. 

Era imposibil să nu reușesc: „O să dau admitere și la anu’, și peste doi ani, și peste zece, dau până intru!”, i-am spus mamei mele când, dorind să-mi oblojească arderea, s-a oferit să-mi plăteasca taxa pentru a urma o facultate  privată acolo, în orașul-cătușe.  Chiar dacă jurnalismul mă tenta întrucâtva, eu avea nevoie de o evadare de acasă, înainte de toate.

Pentru următoarea admitere, am renunțat la serviciile respectivei actrițe, care m-a ambiționat berbecește spunând în gura mare că dacă intru la facultate, își dă demisia din teatru. Asta în timp ce îmi dublase orele de pregătire, pe care le plăteam din banii adunați cu greu făcând promoții câte 13 ore pe zi, patru-cinci zile din șapte, în frigul de la raionele cu mezeluri din hipermarket-uri. N-a fost om de cuvânt, până mai acum a figurat în capul listei cu angajați ai teatrului din centrul Brașovului.

Eh… Plecând la drum cu o etichetă greu de dus, lăsată moștenire de personajul de mai sus: „ești doar un bibelou pe scenă și nu vei fi mai mult”, am dat admitere la două secții: actorie și păpuși-marionete, pentru a-mi spori șansele de a mă muta din locul în care nu găsisem nicio sămânță de sprijin. Trebuia să reușesc. Ei, și cine fuge după doi iepuri, ține minte: îi poate prinde pe amândoi.

A fost o realizare atât de mare pentru mine faptul că am fost admisă la ambele secții, și prima dintre fete la actorie, încât am dat-o repede la spate pentru că nu știam să gestionez astfel de rezultate.

Cum am reușit să intru în anul în care a luat clasă nimeni altul decât marele pedagog și regizor, Ion Cojar, asistat de Adrian Titieni? Pregătindu-mă de una singură, descotorosindu-mă de stilul patetic și pus cu mâna cu care mă acoperise actrița cu renume, și, bineînțeles, schimbându-mi complet repertoriul. Am ales doar texte potrivite vârstei, felului meu de a fi și înțelegerii mele asupra vieții.

După ce am mai răscolit o dată bibliotecile și anticariatele din Brașovul natal, am găsit zece poezii care să vorbească despre ce mă frământa și pe mine, plus două fabule, două povestiri, două monoloage. La care am adăugat două cântece ale Mariei Tănase. Ca să mă obișnuiesc cu publicul, mi-am luat curajul de a i le spune noului meu iubit, un băiat cu ochi căprui-umblători, devenit primul meu spectator, fan și susținător. Ce urmăream? Să îndeplinesc cele două cerințe: să fiu credibilă și să mă fac înțeleasă, criteriile după care aflasem că se stabilește adevărul scenic.

În fiecare zi din primii trei ani de facultate am urcat scările U.N.A.T.C.-ului mulțumindu-i lui Dumnezeu că m-a ajutat să ajung acolo, să-mi văd visul visurilor cu ochii. Eram atât de hotărâtă să fac tot ce se poate în acest domeniu încât închideam ochii în fața lipsurilor alimentare și a camerei de cămin lilipute, pe care o împărțeam cu încă patru colege, și în care gândacii nu mai aveau loc pe jos, așa că noaptea dormeau călare pe noi.

După primele săptămâni de studenție, aveam deja făcută o ședință foto și un book de prezentare, cum se practica în anii 2000, o listă cu agențiile de casting și determinarea de a bate la toate ușile.

Primul casting la care am participat a fost pentru o reclamă internațională la chips-uri, la Castel Film. Trebuia să mănânc cartofii cu poftă și să mă amuz. Floare la ureche! Aș fi reușit aceste performanțe și fără anii de pregătire și jucat prin școli și grădinițe. La câteva zile distanță, am primit un telefon:

„- Alo, Sabina?

– Da.

– Romeo sunt, de la…

-(n-am mai stat să-l ascult, ci m-am grăbit să fac pe amuzanta, râzând singură la gluma mea) Da, bine, și eu sunt Julieta! 

-(pauză scurtă) Ai fost săptămâna trecută la o probă pentru Pringles, ai fost aleasă.

– …

– Alo? Nu te bucuri?

– Râzi de mine?

– Nu, să vii mâine la o probă de costum și să semnezi contractul.”

Am amuțit. Eram pe o bancă, în fața căminului facultății, mâncam pufuleți, beam apă și nu înțelegeam ce mi se întâmplase. Credeam că e o farsă, auzisem că se practica genul acesta de glume în care ți se zice că te-a luat un mare regizor în filmul lui ș.a.m.d.  N-a fost o farsă. După un șir scurt de zile, am filmat reclama: regizor englez, o echipă întreagă de profesioniști care roia în jurul meu pentru a mă face să arăt conform cerințelor și a mă simți ca o divă, iar drept remunerație, echivalentul bursei mele pe  mai bine de un an și jumătate.

Prinsesem aripi și începusem să mă zbor către ideea de televiziune, lăsând ideea de a face teatru mai la coadă. Îmi plăcea enorm universul care mi se căscase-n față și, pe deasupra, îmi aducea și banii de care aveam nevoie pentru a mă întreține în capitală, căci varianta de a le cere părinților o exclusesem cu câțiva ani în urmă.

Au urmat apoi tot felul de alte proiecte pentru care primisem suspicios de multe laude și încurajări. Colaborarea cu Media Pro, de pildă, a fost cea mai fructuoasă, mi-a adus ba câteva episoade în „La bloc”, unul în „Băieți Buni”, unul în „Decizii”, un rol secundar în „California Dreamin'” (lung metrajul de dubut al lui Cristian Nemescu, premiat la Cannes în 2007), 200 episoade în „Iubire ca în filme”, vreo 50 în „Războiul sexelor”, în paralel cu peste 30 reclame, un spectacol în regia lui Emanuel Pârvu- „Sectorul S”, jucat la Green Hours, și o serie lungă de scurt metraje studențești. Eh, și așa s-au evaporat cei patru ani de facultate și încă unul după.

A, odată cu pregătirea pentru absolvirea facultății, în 2007, și-a găsit și cea de-a doua mea relație sfârșitul. Nu ți se pare și ție că funcționez după un tipar? Fiecare încheiere a atras o alta după sine, precum și o lipsă de perspective. Sau, privit altfel, o ocazie bună de a mă uita la mine și la viața mea pentru a o reașeza pe direcția bună. Important este că suferința s-a dizolvat mult mai repede de data aceasta și că s-a metamorfozat într-o prietenie care durează până astăzi.

După asta, a venit rândul unei perioade de vreo doi ani în care proiectele s-au arătat mai rar, cum se întâmplă adesea după absolvire. Între timp însă, am cunoscut un alt băiat, cu ochi de un căprui aproape stabil.

Datorită propunerii lui am pătruns în universul Festivalului de Teatru Tânăr „Ideo Ideis”, Alexandria, în 2008, și nu m-am mai desprins de acolo 18 ani. Am fost parte din echipa de organizare pe departamentul artistic, apoi pe mediu, după care mi-am găsit locul la P.R. și comunicare. Eram omul de legătură dintre coordonatori/liceeni și organizatori. M-a ajutat mult asta pentru că eram, în paralel, și trainer de dezvoltare personală prin teatru, în cadrul atelierelor întâmplate în primele zile ale fiecărei ediții, și am putut astfel să le cunosc și înțeleg la un nivel aprofundat căutările, emoțiile, nevoile și zbuciumul.

Iar pentru că am prins drag de liceenii pasionați de arta dramatică, și ei de mine, căci acum știu, sunt capabilă de un nivel de prezență, empatie, implicare și susținere foarte ridicate, am fost invitată să țin workshop-uri, respectiv să fiu în juriu sau în programul de mentorat și al altor festivaluri și proiecte educaționale. Și numesc fără ezitare acest lucru drept una dintre cele mai mari bucurii și realizări ale mele. Oamenii care-mi scriau și scriu încă după ani și ani cât de mult a însemnat în evoluția lor întâlnirea cu mine, pentru un om cu o încredere și o stimă de sine atât de betege, pe cât le aveam eu, au avut o capacitate însemnată de validare și încurajare să merg înainte și cu acest traseu.

În 2009, m-am hotărât să fac și un masterat. Și am intrat. Tot la U.N.A.T.C., tot pe actorie. Și am avut norocul să lucrez cu doi profesori care mi-au redat încrederea și bucuria de a face teatru, de care mă distanțasem bine cu sprijinul actriței brașovene. Mă refer la Gelu Colceag, rector la acea vreme, și la Liviu Lucaci, rectorul actual, care mi-a oferit și două roluri în spectacolele sale de teatru independent: „5 Rendez-vous-uri mortale” și „Ești sau nu ești?”, jucate la Muzeul Țăranului Român, Godot Cafe-Teatru și, primul, la festivalul internațional din Cairo. Aia da experiență, să joc cu supratitrare, încă un strat de costum și o adaptare a acțiunilor scenice, pentru a respecta cultura locului.

Însă cele trei spectacole montate în timpul masterat-ului, unde am avut parte de niște partituri la care abia îndrăzneam să sper: Blanche, „Un tramvai numit dorință”, de Tennessee Williams, Popova, „Ursul”, de A.P. Cehov și „Mofturi la Union”, făcut după un colaj de schițe ale lui I.L. Caragiale, mi-au trezit din comă pasiunea pentru scenă și întâlnirea cu auditoriul.

Nici n-am apucat să termin masteratul, că am fost distribuită, împreună cu Nicoleta Hâncu, în toate cele trei roluri feminine din spectacolul „Dom Juan”, direcția de scenă Victor Ioan Frunză, scenografia și costumele, Adriana Grand. O echipă din care nu-mi permiteam nici să-mi imaginez că o să fac vreodată parte.

La scurt timp după, am avut o o colaborare de câteva luni cu TVR 1, fiind una dintre cele cinci co-prezentatoare ale emisiunii-concurs „ ÎnTrecerea Anilor”, alături de simpaticul Mircea Radu. Mi-a dat ceva bătăi de cap lucrul la acest proiect: ore de dans, coregrafie de grup și înregistrări ale unor hituri din anii ’70, eu nefiind înzestrată nici pe departe cu aceste calități. De ce am fost totuși aleasă? Pentru lumina, energia bună și râsul molipsitor cu care sunt dotată, aveam să aflu când am riscat să adresez întrebarea. Îi mulțumesc pentru șansă și ce a văzut în mine lui Dan Manoliu.

Apoi am filmat două zile cu Nicolas Cage pentru „Ghost Rider Spirit of Vengeance”, am jucat rolul muribundei soții a personajului interpretat de Steven Segal în pelicula „Absolution” și tot așa, scurte perioade de filmare pentru tot felul de producții din afară.

Nu m-am îndepărtat însă nicio secundă de dorința și curiozitatea de a face tot ce ține de entertainment și actorie, așa că am fost și  M.C. pentru diferite companii, am făcut voluntariat pentru „Masters of Jazz”, am participat la workshop-uri atât în țară, cât și în afară, după care, așa cum mă obișnuisem deja, și cea de-a treia poveste de dragoste a atins linia de finish. S-a reinstalat și clasica pauză profesională și tot așa… Punct și de la capăt.

Însă după trei repetiții ale aceluiași scenariu relațional, mi-am propus să mă uit mai adânc la mine, constatând că sunt numitorul comun al celor trei povești care se încheie în mod similar, să-mi ofer mai mult timp, să am răbdare și să nu mai pornesc o relație câtă vreme nu simt că are un început sănătos și promițător.

După un an și un cuplu de ore, l-am întâlnit pe el, pe ochi-albaștri mai stabili ca cerul, care a devenit și soțul meu. Aș lungi prea mult povestea dacă m-aș lansa în analiza nivelului de sănătate al relației noastre de căsnicie, motiv pentru care fac un salt peste această prăpastie.

Am învățat însă, alături de el, în cei 12 ani și jumătate de conviețuire și periplu în jurul lumii, că legătura dintre doi oameni și iubirea, respectiv parteneriatul, pot lua forme absolut nebănuite, inclusiv nedorite, însă care aduc cu sine evoluția și multe învățăminte.

Întorcându-mă la perioada noastră de început, pentru a urma firul relatării profesionale, primele noastre întâlniri se strecurau între filmările mele pentru câteva videoclip-uri și un alt serial care mi-a adus foarte multă satisfacție profesională, „O săptămână nebună”, făcut de Dragoș Buliga și difuzat pe PRO TV.

În 2014, nemaiarătându-se la orizont alte proiecte, m-am ocupat de promovarea spectacolului de teatru independent „Declick”, în care am și jucat rolul principal feminin. Îi sunt recunoscătoare partenerului meu de scenă, Rareș Lucaci, pentru implicare și prietenie, însă odată cu acel proiect realizez că am luat o decizie limitativă: de a nu mai juca în spectacole în care este nevoie să mă implic pe toate planurile, faultând palierul care mă interesează cel mai tare: actoria. Dacă ai activat în domeniul ăsta, cred că ți-e lesne să-mi înțelegi alegerea.

Totodată, încă din prima lună de relație cu cel care mi-a dat universul peste cap, am început o continuă explorare a lumii, autodistribuindu-mă în rolul cu cea mai mare extindere de până azi: acela de călătoare.

După doi ani de imortalizat fericirea trunchiată pe felurite continente, pe când mi-era neclar dacă mai voiam sau nu să rămân în această poveste de dragoste, am primit un telefon care m-a făcut să renunț la a-mi mai face bagajele pentru escapada plătită deja în  Bali și Thailanda.

Conversația telefonică cu Vlad Cristache, regizor cu care apucasem să mă cunosc puțin în facultate, la repetițiile pentru “Hamlet”, dar și la “Ideo Ideis”, m-a teleportat în Piatra Neamț, unde m-am angajat la Teatrul Tineretului. Eram însă atât de răvășită emoțional, că nu-mi mai doream parcă nici teatru, nici statutul de angajată, cu atât mai mult mutarea într-un oraș îndepărtat, în care nu mai ajunsesem niciodată. 

S-a dovedit a fi însă cea mai frumoasă perioadă din viața mea profesională și personală, aș spune. În cei cinci ani petrecuți acolo am învățat să funcționez armonios într-un grup, să capăt tehnica actoricească care-mi juca până atunci feste din cauza fricii și a lipsei de constanță pe scenă, să descopăr ce înseamnă privilegiul de a lucra într-un teatru de stat, cu regizori și o echipă unul și unul, unde era nevoie să-mi fac doar meseria mea, să leg prietenii strânse cu oameni din domeniul meu de activitate, ceea ce nu credeam că este posibil, și să fac din bijuteria de oraș cufundată între munți, izvoare și lacuri, un prim acasă. Doar al meu.

În tot acest timp, alături de trupa de actori creată de Liviu Timuș, căruia îi sunt recunoascătoare că m-a primit cu atât de multă deschidere și bucurie în teatru, am repetat pentru 14 spectacole. Iar cu 12 dintre ele am ajuns și în fața publicului: „Revanșa„, de Michele Santeramo, „Aproape„, de John Cariani și „Cum vă place” în regia lui Vlad Cristache, „Anul dispărut.1996”, regia Ana Mărgineanu, „Ludibrium”- spectacol de teatru-dans făcut de Andrea Gavriliu, „Wolfgang”– Radu Afrim, „Spectacol aniversar. T.T.- 50 ani”– Gianina Cărbunariu, „Mamă, mi-am pierdut mâna” creat de Alexandru Mâzgăreanu, „Aventura”, Cristian Theodor Popescu- un spectacol filmic, „Feminin”, scris de Elise Wilk special pentru actrițele Teatrului Tineretului și regizat de Eugen Jebeleanu, „Consum excesiv”, Daniel Chirilă, un spectacol documentar pe tema alcoolismului și „Mult zgomot pentru nimic” al lui Radu Nica.

Despre unele dintre ele am apucat să fac niște însemnări aici, pe blog, altele au rămas însă consemnate doar în jurnalul meu.

După demisia care a urmat la timp pentru a nu-mi pierde entuziasmul pentru această meserie, apărută ca urmare a dezechilibrului adus în teatru de către următoare conducere, m-am relocat în București. 

Din nevoia de a înțelege mai bine unde mă aflam pe harta vieții mele, ce însemnase ruptura de Piatra, de oamenii semnificativi de acolo, de activitatea profesională la foc continuu, de senzația de familiaritate trăită acolo și de relația hrănitoare cu publicul, peste care venea emoția stranie legată de întoarcerea în capitală și la cel care-mi devenise soț, cu care adunasem deja cinci ani de relație la distanță, am ales să-mi dublez sprijinul terapeutic primit săptămâl cu un al doilea masterat. Tot la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale”, de data însă în terapie prin artă.

Interesant a fost faptul că odată cu demisia am primit și altceva decât încă o ruptură, anume: două săptămâni de filmări pentru serialul „Bani negri”, regizat de Daniel Sandu, difuzat pe HBO, și filmat, unde? Preponderent în Piatra Neamț. Da, viața are un umor al naibii uneori.

La scurtă vreme după, a urmat pandemia, iar perioada aia mi-a făcut, într-o manieră, bine. M-am mutat pentru două luni în Brașov, în chirie, din dorința de a fi mai aproape de familie și de rădăcinile cărora încercam să le găsesc povestea ascunsă, în terapie.  Surprinzător, însă acest șir de luni de izolare și stat mereu împreună, mie și soțului meu ne-a dat un restart, am descoperit o altă dimensiune a ideea de a fi împreună.

Am continuat, de asemenea, cursurile masterale, am făcut școala de navigație (obținând permis de conducere a unei ambarcațiuni pentru trei categorii), am fost în tot felul de tabere, vision quest-uri și forme de terapie mai mult sau mai puțin cunoscute, încercând să mă aduc la suprafață, culminând cu înscrierea la o formare de patru ani în psihoterapie. 

Este vorba despre Psihodrama Clasică, centrată pe lucrul în grup, care a fost mană cerească pentru sufletul meu spart în bucăți și mintea care gândea împiedicată de o ceață robustă. 

Apropo, recomand această terapie de grup cu focus pe acțiune și identificarea unor soluții noi, adaptative, nu pe cuvinte, oricui simte nevoie să se reconecteze cu sinele, cu corpul său, cu potențialul și cu resursele de care poate nici nu mai e conștient/ă că dispune. Personal, n-am avut habar, până n-am trecut prin această experiență, de puterea de susținere, conținere, oglindire și creștere a unui astfel de grup. Motiv pentru care le port toată aprecierea didactelor mele, Angela Ionescu și Dana Dragoteanu, precum și tuturor celor care, timp de patru ani, mi-au fost colegi și colege în grupul terapeutic. N-am crezut că poate fi posibilă schimbarea la un asemenea nivel.

Dincolo de asta, cu cât m-am afundat mai mult în procesul de autocunoaștere, cu atât se umfla în mine și nevoia de a continua să învăț. Am descoperit astfel că “proasta și buna de nimic” cu care ajunsesem demult să mă identific, avea o voce tot mai pierdută, mai difuză, părăsindu-mă încet-încet.

Astfel am continuat să mă formez, am mai adăugat doi ani de studii psiho-pedagogice pregătirii mele, o altă formare în psihoterapie, de doi ani, în Desen Oniric, tot felul de participări la conferințe, workshop-uri, cursuri de Programare Neurolingvistică, educație prin teatru, scriere creativă și altele asemenea.

Iar de cinci ani deja, mi-am deschis propriul Studio de teatru și art-terapie, „Interior”, unde lucrez preponderent cu adulți ateliere de terapie prin artă, psihodramă și desen oniric, atât individual, cât și la nivel de cuplu, grup și familie. Continui însă să lucrez și cu adolescenții, tot mai des în manieră art-terapeutică.

Finalul lui 2025 m-a găsit în multe orașe din țară, unde am avut astfel de întâlniri cu sute de liceeni, pe teme ca bullying-ul și revenge porn-ul.

Cele în care am abordat subiectul bullying au fost urmate de reprezentanții ale spectacolului „Crocodil”, text scris de Elise Wilk. Acesta m-a adus pentru prima oară în orașul natal pentru o perioadă de repetiții, în sistem independent, alături de două foste colege ale mele de grupă din facultate: Mihaela Alexandru și Lorena Zăbrăuțanu, care a semnat regia. Ambele brașovence. Sunt bucuroasă pentru ce am realizat împreună și pentru această regăsire.

Cât privește rolul meu de umblătoare, în anii scurși până în clipa asta am adunat în jurnalul de călătoare trăiri, înțelesuri și descoperiri din 99 țări, răspândite pe șase continente. Hmmm, și o epopee neașezată încă bine-n mine, de pe Camino de Santiago. A fost prima călătorie făcută de una singură, în care am mers pe jos, cu rucsacul în spate și toată povestea vieții derulată-n față, din Porto, Portugalia, până la capătul lumii. În Muxia, Spania. Preț de 17 zile, 469 km, multă singurătate, determinare, febră musculară, fugă, curaj, tristețe, autovalidare și regăsire-negăsire. Povestea întinsă pe zece episoade și-a găsit și ea locul pe blog, în secțiunea “Valiză.”

Trăgând linie: sunt o eternă căutătoare. De sine, de înțelegere, de creștere, de iubire, de împreună și de bine. Călătoriile lăuntrice și cele-n lumea largă sunt cea mai bună investiție pe care am putut s-o fac în mine. Pentru mine și pentru cei cu care mă-ntâlnesc prin lume.

Drept pentru care, ziua de astăzi, sâmbătă, 21 februarie 2026, mă găsește din nou cursantă. Din nevoia, mama ei de nevoie, de a aduna curaj și pregătire pentru a da viață unui podcast. Experiența asta n-am încercat-o până acum și mă tentează chiar mai puternic decât scrierea unei cărți despre călătoriile mele deopotrivă interioare și exterioare, ori a celei autobiografice, pe care le amân cu consecvență.

Tu unde ești azi? Și, îți recunosc, sunt curioasă: ți-a adus vreun gând, vreo emoție ori vreo conștientizare portretul ăsta al meu alcătuit din litere?

Scrie-mi dacă simți pornirea, face tare bine comunicarea lucrurilor trăite.

 

Pe curând și pe mai aproape!

 

 

 

 

Foto: Bogdan Brașoveanu