Radu Afrim la repetiții

 De fiecare dată când mi-am pierdut încrederea și am ajuns să mă întreb serios dacă are sau nu rost să mai continui pe partea asta profesională, a apărut un proiect. Și nu orice proiect, ci proiectul ăla care m-a împins înainte, care m-a motivat să nu renunț, care mi-a arătat că merită, că publicul se înghesuie în sală dacă are de ce să o facă, că înțelege, apreciază și nu așteaptă de la noi doar comedii subțiri ca vinul lungit cu multă apă.

După un casting la care am fost, cum mi-a mărturisit ulterior Radu Afrim, „insipidă”, căci așa sunt eu, nu mă urc pe pereți, ci aștept cuminte o șansă, s-a întâmplat să-i spună totuși ceva felul meu „serios” de a fi și mi-a creat un rol.

Oltița Cântec, în volumul „Regia românească”,  a făcut o însemnare referitoare la strategia lui Radu Afrim, căci nu e la prima „abatere”: „Când nu există un rol în piesă, dar există în trupă omul pentru acel rol, inventezi rolul.” Și, uite așa a apărut în dramaturgia lui Yannis Mavritsakis personajul Sabrina, mama eroinei principale, despre care doar se pomenea în text.

La 6 zile după începerea repetițiilor, m-a chemat și pe mine la teatru. Momentul a coincis cu prima repetiție la scenă, iar printre primele lucruri pe care mi le-a zis au fost astea: „Ești frumoasă, fragilă, delicată, grațioasă, diafană, senzuală…cu o lentoare”. Pauză. Oare de ce-mi spune toate astea? Am înghețat, nu apucasem să repet mai nimic și simțeam cum mi se lipește pe frunte un teanc de etichete. „E nevoie de o energie diferită de a ta, mult mai activă”. Ooook. Deci nu mă trimite acasă. După o repliere fulgerătoare, mi-am dat seama că am primit cea mai tare indicație de până acum: crearea personajului pornește de la energia lui. Atât mi-a trebuit ca să mă arunc cu capul înainte și să fac lucruri de care doar eu mă știam în stare.

După câteva zile de repetiții, în care aveam tot mai multe apariții și acțiuni, toate pe muțește, mi-a spus: „Ești o actriță foarte bună, nu ai simțul ridicolului- ceea ce e mare lucru, faci ce ți se cere, ba chiar mai mult… Ești genul de actriță care inspiră și ai nevoie ca regizorul să te provoace. O să-ți măresc rolul și o să-ți scriu și-un monolog”. În momentul ăla, toate Sabinele din mine au ieșit în afară, au început să danseze pe ritm de gospel și să cânte din toți plămânii: Aleluia!

Și uite așa s-a năruit ideea mea preconcepută despre Radu Afrim, regizor cu care nici măcar nu-mi doream să lucrez până să vină la Piatra Neamț. Doar dacă ești din afara domeniului ai putea întreba: de ce? Și-ți răspund. Pentru că umblă vorba că este un regizor foarte dur, care naște sau adâncește frustrările actorilor, iar ăsta e ultimul lucru de care am nevoie. Iar în felul ăsta, „Wolfgang”, spectacolul creat de Radu Afrim la Teatrul Tineretului, devine pentru mine un spectacol despre înlăturarea preconcepțiilor. Dincolo de cele care țin de el și de lucrul cu el, li s-au alăturat: gândurile parazitare că nu o să fiu veridică în rolul mamei, diferența reală dintre mine și actrița care joacă rolul fetei e de doar 7 ani, impresia greșită că Radu are un univers din care nu am cum să fac parte pentru că eu, în aparență, pot fi total neinteresantă, foarte cuminte, moale, lipsită de nebunie…

Bine, pentru nebunie n-a fost nevoie de compoziție, abia aștepta să fie provocată și să iasă la suprafață. În ceea ce privește rolul de mamă, mi-a trebuit un moment de luciditate ca să înțeleg că nu joc o vârstă, ci că trăiesc o experiență: aceea de a fi mamă. O mamă depășită de propria-i neputință, alcoolică și depresivă. Adică 3 caracteristici pe care pot doar să le intuiesc. N-am pierdut timpul și am început să caut, să descopăr, să înțeleg, să îmi asum. Nu întâmplător, la începutul căutărilor, am aflat de rugăciunea cu care se încheie fiecare întâlnire a Alcoolicilor Anonimi:
„Doamne, dă-mi seninătatea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care pot să le schimb şi înţelepciunea de a le deosebi.”

M-am uitat la tot felul de filmulețe pe YouTube cu femei bete, voiam să le studiez comportamentul. Apoi am făcut apel la memoria afectivă, la episoadele trăite direct sau indirect cu persoane dependente de alcool, am citit articole, capitole din căți care vorbeau despre alcoolism și depresie, despre relațiile mamă- fiică, am încercat să duc mai departe senzația care se naște în corp după o jumătate de pahar de vin (nu sunt consumatoare de alcool): cum mi se tulbură privirea, mi se înnodă limba, cum devin gelatinoase încheieturile, cum trec de la o stare la alta… Însă de aici și până la a merge în patru labe sau târâș, la a duhni a alcool, a vomita, a fi agresivă fizic și verbal, amenințătoare chiar și slobodă la gură, cum a devenit personajul meu, am avut ceva de lucru. Îmi stropeam mâinile și clăteam gura cu palincă ca să văd cum se simte: mă ardea cerul gurii atât de tare încât puteam să formez cercuri de foc în prezența unei flame, iar ochii mă usturau până la lacrimi din cauza respirației acide.

Ce m-a ajutat cel mai mult, de fapt, a fost faptul că Radu Afrim a văzut în mine potențialul. Și că mi-a oferit toată încrederea. Ce curios să-ți vină încrederea de la omul la care te aștepți cel mai puțin, cunoscut ca fiind cel care seceră încrederea actorilor.

Fără să fiu măgulitoare, afirm că Radu a fost îndrumătorul pe care nu l-am avut în facultate. Și nu a fost doar lapte și miere, l-aș putea compara cu antrenorul lotului național de gimnastică. Este foarte priceput în a crea tensiune, crize existențiale și profesionale, precum și senzația că oricând te poate scoate din distribuție. Lucru care s-a și întâmplat… A scos, pe la jumătatea proiectului, un personaj pe care îl introdusese odată cu al meu. Cu tot cu persoana care-l interpreta, evident. Apoi, fiecare dintre noi se gândea că poate fi următorul. Acceptasem ideea asta și mă încălzea gândul că am reușit să-l cunosc la lucru, personal, dincolo de toate basmele urbane. Și e un mare creator.

După primele zile de lucru, am început să repetăm cu costume- improvizate, machiaj și coafură. Toate repetițiile începeau la cabina de machiaj, în fiecare zi, la fiecare dintre cele 2 repeții: puneam machiajul, ștergeam machiajul, tapam părul, potoleam părul, scoteam rochia, puneam rochia. E un lucru știut că elementele astea apar abia în ultima săptămână de repetiții, în schimb, Radu a ținut să le avem cu mult înainte, asta îl inspira, iar pe noi ne ajuta să contruim în jurul lor. Chiar dacă nu era comod și trebuia să ajungem cu o oră înainte la teatru, atât dimineața, cât și seara.

Ce am învățat de la el a fost o prelungire, pusă în practică, a lucrurilor pe care ni le spunea Ion Cojar, profesorul meu din facultate. O conduită, o disciplină, un respect și o libertate atât de necesare actului creator. Nu mă pot abține, așa că o să fac o selecție a indicațiilor auzite în cele 7 săptămâni de repetiții. Unele erau spune pe un ton care ne făcea să ne dorim să se caște scena și să ne înghită, la altele pufneam toți în râs, cu Radu în frunte:

„Teatrul e viață, nu cultură, cultura sperie.

Nu te masturba pe scenă, dacă nu ți se întâmplă, nu te preface.

Nu sta pe loc repaus pe scenă.

Nu fi actor de culise, stai la minim 1,5 m de culise ca să poți fi văzut.

Fiecare personaj are gramajul lui de umanitate.

Nu cred că dacă vorbești cu gaura curului, te auzi!

Îți tai scena dacă nu mă faci să râd.

Vreau stări imprevizibile la actori.

Teatrul e arta momentului, nu a viitorului. Acum să se întâmple.

Nu enunța textul, textul îl știu, vreau să văd actorul.

Nu vreau să joci în scena 1 scena următoare sau ce o să aflu despre personaj mai târziu.

La mine, actorii nu se plimbă pe scenă nici când dau text, asta înseamnă mișcare scenică și atunci trebuie coregrafiată, regizată, mai bine să stea țepeni.

Intrarea și ieșirea unui personaj pe/ de pe scenă trebuie să-mi spună ceva.

Cea mai bună indicație e imitația.

Regizorul trebuie să aibă orgasm după orgasm când se uită la actori, să se bucure.

Nu lăsa superficial, nu lăsa la epidermă.”

Alterna indicațiile astea devenite proverbiale cu tot felul de observații sau joculețe de pierdere a memoriei care ne făceau să bubuim de râs. De exemplu, ne greșea mereu numele, asta până-n săptămâna premierei, sau se lega de câte o trăsătură a noastră ori a personajului. Eu eram: Ciabina, femeia înaltă, bruneta sau femeia-n albastru, colegii mei erau: băiatul înalt, ăla mic și negru, curva, nebuna, bătrâna, baba purisană, Merchea era Berchea, Terchea sau fantoma, Cătălina- Mădălina sau soția lu’ Hrițcu, Cristina- Irina, Vali- Valeriu, Mircea- Ștefan și așa mai departe. Ne-a mai fost dat să auzim și:

„Băiatu’, tu știi să cânți? Jesus, tu, zici că aici s-a angajat pe bază de afonie.

Unde sunt actorii? Regia tehnică, o treabă aveți: să păziți actorii. Luați scaune și așezați-vă pe buza scenei ca să vă am în raza mea vizuală.

Un craniu aveți în teatru? Rămas de la alt spectacol, pomană!

Iți interzic să mai îndoi genunchii. E obscen să îndoi genunchii.”

Pe lângă asta, avea și momente de un deliciu personal ireal, în care ne punea să ne așezăm pe buza scenei, deschidea aleatoriu textul și ne verifica dacă-l știm, zicându-ne să continuăm replica de la sfertul de propoziție pe care ne-o indica. Aici ieșea din el profesorul de limba și literaturra română care a fost odată.

Iar cireașa de pe tort a fost la turul ghidat pe care l-a făcut un grup de elevi, însoțiț de doamna director, tur ce includea și asistarea la repetiție. Cu o nonșalanță de nedescris, Radu Afrim a răspuns unei întrebări venite de la director în felul următor: „Și eu sunt obligat să lucrez cu actorii ăștia care nu-mi plac”. Ne-am uitat siderați unii la alții și am început să râdem. Și continuam să o facem după fiecare repetiție pentru că seară de seară ieșea cu noi la un ceai/ o bere/ un White Russian. Sau la un grătar, o plimbare prin Parcul Național Ceahlău, la ședințele foto spontane sau chiar de ziua lui, care a coincis cu aniversarea a două dintre actrițele distribuite, Cătălina și Loredana.

18815353_10154744023083613_1686957516922354626_o

Mă îndrep ușor spre finalul destăinurilor, dar nu înainte de a vă spune că „Wolfgang” este un text inspirat dintr-o întâmplare reală, a Natashei Kampusch, o fetiță de 10 ani din Austria, răpită și ținută captivă într-o pivniță timp de 8 ani. Dacă vă interesează subiectul, puteți vedea și filmul documentar „3046”- numărul de zile în care a fost închisă.

„Wolfgang”-ul lui Radu Afrim este un eveniment teatral. După 7 ani, a revenit la Piatra Neamț, iar eu mă bucur că am avut curajul de a mă prezenta la casting, înțelepciunea de a nu pica moral după ce nu m-a luat și capacitatea de a înțelege ce șansă mi s-a oferit când m-a chemat la repetiții, creând un personaj pentru mine.

„Wolfgang” este un thriller pentru care nu este nevoie să mergi într-o sală de cinema, ci în sala mare a Teatrului Tineretului, Piatra Neamț. Ba nu, este mai mult de atât: are umor, ironie, poezie, personaje foarte bine conturate- oameni din public susțin că nu există roluri secundare, muzica e live, la fel și emoțiile, și lacrimile (nu sunt dungi de glicerină puse de machieuză). Este un spectacol cu o dinamică aparte, în care fiecare pas, mișcare, căzătură sau dans ni le-am făcut singuri, fără un coregraf. Iar asta ne-a dat încredere că facem bine ce facem.

Haideți să vedeți spectacolul care a umplut sala mare a Teatrului Tineretului până la refuz de fiecare dată când s-a jucat. Vă spun sincer, în ultimii 3 ani, de când sunt eu angajată, nu s-a mai umplut așa nici la concerte, nici la festivaluri. Iar să văd în sală bărbați în toată firea care au lasat de-o parte rușinea de a plânge în public și s-au abandonat unei trăiri autentice după ce am povestit împreună despre frică, vicii, despărțire, moarte, suferință, chiar dacă, pe alocuri, am făcut-o zâmbind sau chiar dansând, e recompensa la care am visat mereu și motivația de a merge mai departe.

Nu lăsați experiența celorlalți  să devină experiența voastră, trăiți propriul spectacol. Radu Afrim ne scoate din zona de confort, fie că suntem spectatori sau actori. Și e atât de bine când se întâmplă asta. Nu umblă cu jumătăți de măsură și nu lasă nimic la întâmplare. Fiecare sunet, umbră, element de costum, cuvânt sau gest are o justificare. O justificare și mai multe înțelesuri așezate într-un decor schimbat de 3 ori- „cu ajutorul lui Dumnezeu și al lui Boicu”. Pentru că e perfecționist, iar formula finală nu e nici ea întâmplătoare.

Eu sunt modificată de experiența repetițiilor cu Radu Afrim. Și mai vreau. Doar așa vreau. Mulțumesc, Radu.

P.S.: Vă las mai jos, până ajungeți să-l vedeți live, trailer-ul spectacolului și câteva fotografii ca să înțelegeți și mai bine atmosfera:

WOLFGANG
după Yannis Mavritsakis
Traducerea: Doru Mareş

Distribuția:

Fabiana – Cătălina Bălălău
Wolfgang – Florin Hrițcu
Fantoma tatălui – Andrei Merchea-Zapotoțki
Vecinul – Mircea Postelnicu
Mama lui Wolfgang – Loredana Grigoriu
Prietenul lui Wolfgang – Emanuel Becheru
Femeia – Cristina Mihăilescu
Bijutierul – Valentin Florea
Mama Fabianei – Sabina Brândușe

Regia: Radu Afrim

Decor: Romulus Boicu
Costume: Erika Márton
Univers sonor: Radu Afrim
Asistent de regie: Rareş Moldoveanu
Fotografii: Mihaela Jipa și Romulus Boicu

Spectacol nerecomandat persoanelor sub 16 ani

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s