Nu sunt mamă, însă, ca actriță, am conceput deja mai mulți copii decât mi-aș dori în realitate. Copiii sunt rolurile cărora le dau viață pe scenă, prin repetiții. Iar un rol seamănă izbitor cu o sarcină: poate fi ușoară sau greu de dus la termen, poate fi o naștere naturală sau prin cezariană (forțată- când ceea ce propune regizorul nu se pliază perfect cu ceea ce cred/ pot eu), se poate naște la timp, prematur sau după chinuri grele.

Tații, sigur v-ați întrebat, sunt regizorii. Cu unii am un copil, cu alții 2 sau chiar 3, cum e cazul lui Vlad Cristache (“Revanșa”, “Aproape”, “Cum vă place”- Teatrul Tineretului, Piatra Neamț). Cu unii tați se leagă o frumoasă poveste de dragoste (profesională), cu alții însă, relația poate fi năbădăioasă sau rece, o relație de “serviciu” în care fiecare are un interes la celălalt: să iasă un copil/ rol sănătos.

În cazul spectacolului de teatru-dans, “Ludibrium” (al coregrafei Andrea Gavriliu) și al spectacolului documentar “Anul dispărut.1996” (regizat de Ana Mărgineanu), putem considera că au fost copii adoptați. Și, exact ca-n viață, fiecare pereche de părinți are nevoie de susținere și ajutor din partea apropiaților, care, în acest caz, sunt ceilalți actori din distribuție, scenograful, creatorul costumelor, echipa tehnică și toți cei care nu se văd, dar a căror implicare contează.

Ce face diferența dintre o sarcină normală și una scenică? În primul rând, durata: cu mici excepții, vorbim despre 6 săptămâni. Atât îi ia unui rol, la T.T., să se dezvolte de la faza de embrion (prima lectură a piesei) până la naștere (avanpremiera). Iar reprezentațiile care urmează reprezintă creșterea și evoluția, care nu se opresc niciodată. Sau n-ar trebui să se oprească.

Repet, nu sunt părinte, dar am fost și sunt copil. Și mă fascinează psihologia relațiilor dintre aceste două categorii. Mă uit în jur și văd că tot mai mulți se plâng că au “copii problemă”. La o privire mai atentă, îmi dau seama că acești copii sunt reflexia pură a părinților. Sunt purtătorii problemelor, neajunsurilor, frustrărilor, neputințelor părinților lor. O copie fidelă a ceea ce văd și simt acasă.

Același este și cazul mamei pe care am creat-o în ultimul spectacol de la T.T.- “Mamă, mi-am pierdut mâna!”, cu ajutorul lui Alexandru Mâzgăreanu, un regizor cu tact și o metodă de lucru cu actorul cum nu mi-a mai fost dat să întâlnesc până acum.

Joc un părinte problemă care-și trage copilul într-o viață întunecată, lipsită de iubire, afecțiune, înțelegere, speranță, oferindu-i un mediu toxic în locul unui cămin, dar în care pretinde să se dezvolte armonios și să ajungă o persoană respectată, împlinită pe toate planurile.

Este dovedit științific: copiii absorb starea și sentimentele mamei încă din timpul sarcinii. Așadar, ce-i putea oferi mama pe care o interpretez Mașei? A adus-o pe lume imediat după ce a terminat liceul, la 17 ani, ca urmare a unei sarcini nedorite- ducea o viață desfrânată (după cum mărturisește Mașa: “mama a avut atâția bărbați încât, dacă-i pui în patru labe,  faci un lanț cât toată Rusia”), lipsită de perspective, cu un background familial în care toate femeile sunt singure și au copiii din flori, iar bărbații sunt îmbuibați în alcool, lipsiți de educație și văd violența ca pe un instrument de supunere al femeii și copiilor.

Vă vorbesc despre asta pentru că m-am chinuit să înțeleg de ce mama fără nume pe care o joc are o relație atât de schingiuită cu fiica ei, spre disperarea amândurora. Iar răspunsul poate fi rezumat la atât: devine o moștenire greu de combătut mediul și atmosfera în care ai crescut. Din păcate, dacă nu avem răbdare și nu lucrăm cu noi înșine, ducem mai departe comportamentul învățat acasă. Așadar, haideți să ne oferim și să oferim celor apropiați nouă atenție, în primul rând, să încercăm să înțelegem care este sursa neregulilor pentru a nu o da mai departe.

În exemplul de față, personajul meu este atât de închis în el încât nu are cum să înțeleagă că ceea ce se petrece cu fiica ei este rezultatul privării de atenție, afecțiune și sprijin, într-o  perioadă crucială: adolescența.

Adolescența…hmmm, perioada aceea de tranziție de la pubertate la maturitate, cunoscută pentru schimbările pe care le produce la nivel fizic, psihic, emoțional și social/ relațional, pe care a traversat-o fiecare dintre noi. Mai greu sau mai ușor.

Poate fi echivalată cu perioada liceului, 14-18 ani. În acest interval, tinerii, nu suportă să li se spună “copii”, se confruntă cu modificări ale aspectului fizic (creșterea în greutate și înălțime, schimbarea vocii, deteriorarea tenului din cauza apariția acneei, dezvoltarea bustului la fete, apariția pilozității faciale la băieți, etc.), cu o dereglare hormonală care le tulbură comportamentul (fetele se lovesc de instabilitatea emoțională, băieții își dezvoltă involuntar latura agresivă) și care duce la tensiuni sexuale ce preced debutul vieții intime. Se mai adaugă dorința nemărginită de libertate, independență și descoperire, schimbarea gusturilor în materie de muzică și vestimentație (de multe ori din neîncredere, ajungând să-și copieze prietenii și colegii), nevoia apartenenței la un grup, plus speranța ca relațiile să fie bazate pe recunoaşterea personalităţii lor.

Până și limbajul lor capătă altă formă, metamorfozându-se în jargon. Împrumută gesturi, expresii și moduri de exprimare din zonele cu care iau cel mai des contact: muzică, filme, internet, anturaj… Vocabularul lor conține cuvinte obscene și cu tentă sexuală, motiv pentru care îmi doresc să nu tresăriți pe scaun când veniți la spectacol, ci mai degrabă să acceptați că aceasta este realitatea lor, pe care ar fi mai înțelept să o acceptăm și înțelegem decât să o apostrofăm. Plus că e doar o perioadă, un segment teribilist al existenței fiecăruia dintre noi. Care ia forme diferite, e drept, dar haideți să nu ne prefacem că nu se întâmplă.

Pentru a arde cât mai repede etapele și a ajunge adulți, adică independeți, adolescenții copiază manifestările celor mai înaintați în vârstă. Ce bine ar fi să le livrăm un exemplu bun, ca părinți, rude, prieteni, profesori! Nu de alta, dar e momentul în care fac marile descoperiri și trăiesc cele mai intense experiențe: îndrăgostirea, fumatul, alcoolul, primul contact sexual, primul week-end cu prietenii departe de casă, hobby-urile…

Fiind vulnerabili şi uşor de ispitit, pot cădea pradă drogurilor, jocurilor de noroc sau unor experiențe sexuale nedorite. Așa că poate că n-ar strica să facem niște eforturi și să ne apropiem de ei, să le vorbim deschis, să încercăm să aflăm prin ce trec și să le fim mai mult decât un ghid, un susținător, un om de încredere, poate chiar prieten. În felul acesta îi putem proteja de anturaje cu influență negativă, abandon școlar, dependențe, sarcini nedorite, boli cu transmitere sexuală și câte și mai câte.

Mă uit la personajul meu și îmi dau seama că nu face nimic din toate astea, ba din contră, țipă, acuză, lovește, face aluzii și comparații : “Fata Taniei a intrat la facultate în Anglia, Ignat are numai note mari, va lua premiul întâi, Adam se pregătește să intre la cea mai bună școală din oraș, iar tu, în fiecare trimestru ai numai 6… 6, 6, 6?!”

Adolescenții, asemenea fiicei mele scenice, sunt extrem de sensibili, iar atitudinea asta nu face altceva decât să le adâncească complexele și să-i afunde mai rău în criza existențială și de identitate pe care o străbat. Ei caută modele, nicidecum comparații umilitoare care, dincolo de intenție, nu ajung la ei drept încurajări sau metode de abționare, cum consideră unii părinți.

Îmi permit un îndemn: nu vă mai comparați copiii! Nu putem compara merele cu perele. Tot ce au în comun e categoria din care fac parte- fructe, respectiv copii/ adolescenți, atât. Fiecare e unic și special în felul lui, nu suportă comparații.

Oare ne putem împăca cu ideea că părinţii nu mai reprezintă, ca în primii ani de viață, un model demn de urmat, ci un subiect de critică? Pentru că, în acest interval, adolescenții își dezvoltă spiritul critic, iar materialul cel mai la-ndemâna pentru exersare sunt părinții și profesorii, adică cei care stau cu gura pe ei. Ce pot face adulții în cazul acesta? Să comunice, nu să se impună. Să-și asculte copiii, să empatizeze cu ei, să le respecte opiniile și spațiul intim, să le ofere încredere, înțelegerea faptului că nu e nimic anormal în ceea ce simt și gândesc, să-i ajute să-și descopere sau dezvolte o aptitudine, un talent din care poate, mai târziu, vor face o carieră. Dar fără a-i încărca cu teama și grija exacerbată de viitor. Ei sunt focusați pe prezent, vor să facă lumină în existența lor  actuală și abia apoi se vor gândi la ce-i așteaptă în viitor.

Vă întreb: credeți că e de bun augur ca părinții să-și investescă copiii cu obligația de a duce la îndeplinire un vis pe care nu și l-au putut realiza ei înșiși: acela de a fi medic, avocat, artist, sportiv de performanță, cosmonaut, soție, femeie respectabilă etc.? De fapt, prin asta, părinții nu dau șansa copilului să aleagă, să fie liber, îl îngrădesc și îl împing pe un drum care-i frustrează. Binele pe care ni-l doresc părinții poate să nu coincidă cu binele sau cu nevoile pe care și ni le știm fiecare.

Totodată, copiii nu au nevoie doar de mâncare, haine, un acoperiș deasupra capului și de un ghiozdan plin cu cărți și căiete, au nevoie să se simtă iubiți, să fie susținuți, încurajați, responsabilizați, învățați să ia decizii. Iar dacă ei o vor apuca pe o direcție înspăimântătoare, părintele ar trebui să-și ridice întrebări serioase pentru că, cel mai probabil, el și-a îndrumat copilul într-acolo. Mânat , bineînțeles, de intenții bune și fără să-și dea seama.

Dacă îi impui reguli și interdicții unui adolescent, așteaptă-te să acționeze pe dos, să se răzvrătească. Nu din răutate, ci pentru că e curios să descopere lucrurile de care e ținut departe. Are nevoie să se simtă liber să experimenteze, iar dacă îi este amputată această pornire, există riscul să se rupă de familie, să fugă de acasă sau să nu se mai subordoneze regulilor dictate de școală. Nu vreau să vă sperii, extrema este sinuciderea și, din nefericire, reprezintă o scăpare pentru foarte mulți dintre ei. Pentru că gândesc extremist, exact ca-n basme: alb-negru, bun- rău.

Eu, ca mamă a personajului Mașa, nu sunt niciodată mulțumită de ea pentru că, de fapt, sunt nemulțumită de mine; îi reproșez că umblă cu băieți, îi pun în cârcă singurătatea mea, nevoia de a ieși din sărăcie, din anonimat, din categoria celor care nu merită respect… Iar Mașa, nereușind să facă față presiunilor și așteptărilor prea mari, ajunge să fugă. Iar fuga ia formele amintite mai sus: însingurare, dependență, violență.

După ce le încearcă pe toate, ba chiar își face și un prieten imaginar- o voce a rațiunii ei, din nevoia disperată de a avea pe cineva apropiat, de a-și împărtăși gândurile, trăirile și visele, recurge la un gest înnebunitor: se așează pe calea ferată și așteaptă transfigurată de frică trenul care-i va tăia mâna dreaptă.

De ce face asta? Pentru că atât poate ea să înțeleagă, la 16 ani, din avalanșa de lucruri pe care i le reproșez zi de zi: “Uite, Vujicic, n-are nici mâini, nici picioare, dar are o frumusețe de nevastă, copii, carieră, e un om respectat! Pe când tu, care ai și mâini, și picioare, nu faci altceva decât să umbli creanga”. Mașa, care se visează manechin, crede că tăindu-și o mână va ajunge cel mai apreciat fotomodel cu handicap. Pentru că atunci când le avea pe ambele, nu a reușit. I-am băgat eu, ca mamă, mesajul ăsta până în sânge: “până și handicapații reușesc, numai tu nu!”  Mutilarea este strigătul ei disperat după atenție, afecțiune, acceptare. Ca părinte, ce lecție trebuie să fie asta?

Și, stați puțin, nu vorbim aici doar de o situație dramaturgică. Este inspirată dintr-un caz real. Maria Kontorovich, autoarea piesei, în vârstă de 23 ani, ne-a povestit că a avut un coleg care a recurs la acest gest, sperând că în felul ăsta o să ajungă un sportiv premiat la Jocurile Paralimpice.

Mă gândesc la mine, la Sabina adolescentă, și la faptul că eu n-am recurs la niciun gest extrem, nici măcar n-am fugit de acasă. Însă, de cele mai multe ori, eram acolo doar fizic, imaginându-mi lumi în care mă refugiam. De-asta cred că am și ales să fac teatru la 16 ani…pentru că aveam mereu nevoie de o altă realitate.

Scriu această poveste în calitate de actriță și trainer, bazându-mă pe experiența celor 14 ani de întâlniri constante cu adolescenți, în cadrul atelierelor de dezvoltare personală prin teatru. Majoritatea atelierelor au avut loc în timpul festivalurilor de teatru pentru liceeni și, mai nou, cu trupa de teatru a Colegiului Național “Calistrat Hogaș”, Piatra Neamț, cu care mă întâlnesc săptămânal. Văd impactul atenției și al implicării mele în fiecare dintre ei și mă cutremur când aud că și-ar dori să le vorbească sau să se raporteze și alți adulți așa la ei. Sunt curioși, energici, deschiși, afectuoși, visători, creativi, convinși că pot schimba lumea. Și o pot face măcar cu un minim de sprijin din partea noastră.

În încheiere, vă invit să vedeți, la Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, un spectacol despre nevoia de iubire a fiecaruia dintre noi și despre efectele neîmplinirii acesteia- „Mamă, mi-am pierdut mâna!”

Alexandru Mâzgăreanu, prin alegerea și montarea acestui text, a făcut un mare serviciu celor două categorii: adolescenți și adulți (părinți, profesori, prieteni mai mari, rude, custozi…). Dovadă sunt discuțiile post spectacol, moderate de consilierul artistic al teatrului și de un psiholog, în prezența actorilor din distribuție, în care se vorbește la cald despre cum percepe fiecare membru al acestor categorii imaginea care le-a fost, poate prea direct, arătată: adevărata față a adolescenței și relația nesănătoasă dintre unii adulți și copii; pornită cel mai des din lipsă de iubire și atenție.

P.S.:

“În fiecare copil sunt 2 minți. O minte care tace și o minte care se revoltă. Dacă adormi revolta, mintea crește mică. Și în fiecare copil sunt două vise. Visul copilului și visul părintelui. Dacă îngheți visul copilului, o să ai numai vise de părinți neîmpliniți. Și în fiecare copil sunt doi copii. Un copil liber și un copil dresat. Dacă sufoci libertatea, copilul crește cu respirația tăiată”. Mihaela Michailov- “Amintiri din epoca de școală”.

„Mamă, mi-am pierdut mâna”.

De Maria Kontorovich

Traducere Raluca Rădules

Regie: Alexandru Mâzgăreanu

Decor: Romulus Boicu

Costume: Alexandra Mâzgăreanu

Muzică: Alexandru Suciu

Acrobații: Marian Peter

Fotografii: Romulus Boicu și Adi Bulboacă

Premiera: 27 și 28 ianuarie 2018

Distribuție: Aida Avieriţei, Emanuel Becheru, Dragoş Ionescu, Cristina Mihăilescu, Cătălina Bălălău, Corina Grigoraş, Sabina Brânduşe, Cătălina Ieşanu, Loredana Grigoriu, Tudor Tăbăcaru, Gina Gulai, Dan Grigoraş, Florin Hriţcu.