Teatrul Tineretului, Piatra Neamț. Când spun Teatrul Tineretului, spun totodată „rampă de lansare”. Cu expresia asta e mereu asociat și nu aievea. Horațiu Mălăele, Florin Piersic, Mitică Popescu, Coca Bloss, Maia Morgenstern, Constantin Cojocaru, Ana Ciontea, toți au pornit de aici, jucând în spectacole semnate de: Alexandu Dabija, Andrei Șerban, Silviu Purcărete, Victor Ioan Frunză, Cătălina Buzoianu, David Esrig, Ion Cojar- profesorul meu din facultate.

Era teatrul la care fiecare tânăr absolvent tânjea să fie repartizat. Aici se respira teatru.
Și tot aici se afla primul bar de teatru permis în România, apărut la inițiativa trioului: Mitică Popescu, Constantin Cojocaru, Eugen Apostol. Barul purta numele „Șase sași”, inspirat dintr-un exercițiu de dicție, era dotat cu frigider, aragaz, televizor, masă de biliard, fiind, practic, spațiul în care își petreceau timpul rămas liber actorii, echipa tehnică și prietenii lor. Ba chiar își sărbătoreau acolo zilele de naștere sau evenimentele importante ca botezurile și nunta. Am auzit de nunta domnului Boris Petroff (în spațiul care servește acum drept sală studio), cu care am avut ocazia să filmez timp de 10 luni pentru serialul „Iubire ca-n filme”.

Atmosfera asta se moștenește, am trăit-o alături de actorii pe care i-am găsit în T.T., dar și după, când Liviu Timuș a făcut un val de angajări care a alăturat echipei deja existente încă 10 nume pe care ni le dorim legendare.

Cred că sunt puțini cei care știu că actuala sală mare a teatrului a funcționat mai întâi ca cinematograf. Și poate mai puțini sunt cei care știu că pentru câțiva ani, pe timpul când  purta titulatura de Teatrul de Stat Piatra Neamț, regizor tehnic era Cristian Vasile. Interpretul celui mai cunoscut tango din anii ’30,  „Zaraza”.  După ani de glorie și succes, atât pe plan profesional, cât și personal (era curtat de foarte multe femei, iar cele care i-au devenit partenere, i-au produs mari suferințe și dezamăgiri, dovedindu-se a fi interesate doar de banii lui- câștiga într-o lună cât un funcționar diplomatic într-un an), „ultimul trubadur” s-a recăsătorit și s-a mutat la Piatra. Atât Cristian Vasile cât și soția lui, Rada Moldoveanu, și-au găsit locul în echipa tehnică a teatrului: el ca regizor de culise, ea ca sufleur.

Când am intrat prima dată în sală, în calitate de spectator, am văzut teatrul cu scena lui mare ca pe o casă. De fapt, asta reprezintă, pentru mine, teatrele: casele mai multor oameni, mai multor familii, generații, ranguri, pături sociale. Teatrul este spațiul în care au loc cele mai multe nașteri. Nașteri a personajelor, adevărate creații care văd lumina rampei ca rezultat a întâlnirii dintre un actor și un regizor, ajutați, bineînțeles, de echipa artistică și tehnică, pe post de moașe.

Bobo Burlăcianu:

„De multe ori privim înapoi în istorie

Adesea ne hrănim cu glorie

Și cu o mină mai mult sau mai puțin afectată zicem

Ce mișto era odată

 

Dar fiecare timp înseamnă câte ceva

Și fiecare pas e însoțit de un Va urma

Așa cum fiecare anotimp are-un rost

Mai bine ne gândim la ce vom fi decât la ce-am fost”.

Când vorbești de teatru, vorbești implicit de spectatori. Arta nu există fără ei. Așadar, mânată de curiozitate și impulsionată de proiectul gândit de Gianina Cărbunariu, noul director al Teatrului Tineretului, am făcut drumul invers. Nu am mai așteptat să vină spectatorii spre noi, ci ne-am dus noi spre ei. Cu scopul de a-i cunoaște, de a afla ce îi aduce sau îi ține departe de sala T.T., ce le place, ce nu le place, ce ar vrea să vadă, în ce spectacol s-au regăsit, cu ce au rezonat, ce amintiri îi leagă de acestă instituție culturală.

Și am avut parte de 4 întâlniri fabuloase:

1. 20 septembrie, ora 15. 

Împreună cu Mihaela Jipa (coordonator al proiectului „Actorii și spectatorii T.T.”, secretar artistic și fotograf) ne-am dat întâlnire cu doamna profesor Doina Cecilia Iordăchescu în fața Bibliotecii Județene, Piatra Neamț. Mihaela mi-a povestit câteva lucruri despre dumneaei ca să fiu în temă când îi iau interviul. După ce mi-a spus că este profesor de limba engleză și că e nelipsită de la spectacole și festivaluri, am făcut legătura. O cunosc. Și mai mult de atât, stă în blocul de vis-a-vis, o văd de multe ori ieșind pe balcon. Automat, am simțit o familiaritate și o dorință de nestăvilit de a mă opri la florărie. Florăria arăta ca magazinele alimentare de pe vremea comunismului, nicidecum ca florăriile „Sere Codlea” care pocneau de bogăție. M-am orientat rapid și am ales 3 trandafiri galbeni proaspeți, nu voiam să întârzii.

Atât eu, cât și Mihaela, aveam emoții. „Altfel de emoții”, ca s-o citez pe colega mea. Când limbile ceasului se pregăteau să indice ora 15, a apărut și invitata noastră. Am urcat treptele spiralate ale bibiliotecii, de parcă am fi escaladat cochilia unui gigant melc bătrân, și am ajuns sub o cupolă de sticlă, în dreptul unei canapele roșii. Toată lumea care trecea o salută pe doamna Cecilia, este de-a casei, ține aici cursuri de teatru în limba folosită la Casa Regală a Marii Britanii. Încă din fața clădirii, doamna profesor a început destăinurile. Mihaela însă, a intervenit cu candoare și a rugat-o să nu-și piardă ideile pentru că le vrem imortalizate. Ne-am așezat confortabil pe canapeaua roșie și am pornim reportofonul. Mihaela migra în jurul nostru, cu aparatul foto la ochi, ca Pământul în jurul Soarelui.

Cine spune că reprezentanți a două generații îndepărtate nu pot lega dialoguri spumoase, haioase și emoționante, nu știe ce vorbește. După ce am trecut în catastif istoria recentă și pe cea mai puțin recentă a Teatrului Tineretului, așa cum ne-a adus-o în atenție doamna Cecilia, i-am propus să intrăm în sala din care se pot împrumuta cărți pentru a face o fotografie. Liniștea specifică unei săli de lectură era păstrată cu sfințenie de cei 3 copii aflați la masă. Ne-am strecurat printre ei și, când nu era atentă, am scos din mâneca hainei lăsată în cuier trandafirii. Ne-am îmbrățișat emoționate, 6 secunde, Mihaela ne-a spus că asta este durata ideală. Apoi, într-un moment de inspirație, am invitat-o pe doamna profesor să aleagă o carte de pe raft. M-a lăsat pe mine să o fac. Nici acum nu știu să vă spun cum se numește. Am rugat-o s-o deschidă la întâmplare și să citească în șoaptă (timbrată) primul paragraf de pe pagina din stânga. Îmi pare rău dacă i-am deranjat pe cei 3 copii, însă reacțiile noastre au fost de necontrolat. Parcă aș fi fost un magician care își făcea numărul între scândurile încărcate cu cărți. Volumul s-a deschis în dreptul unui fragment care vorbea despre viața boemă și destrăbălată a artiștilor.

Care erau șansele să se întămple asta? Coincidență? Nu, eu nu cred în coincidențe. Se crease o legătură între noi, un schimb de emoții și energie pe care și să vrei, nu le poți reface. Ca-n clipa îndrăgostirii. Te străpunge o săgeată a comunicării dincolo de cuvinte.

Am plecat împreună spre casă și ne-am mai oprit la vorbă câteva minute în fața blocului, doar suntem vecine. A plecat mulțumindu-mi pentru flori și întâlnire, am plecat zâmbind din tot sufletul.

    2.   Joi, 21 septembrie, aceași ora 15.

Încep cu o paranteză: ora 15 este o oră biblică. „Ora Golgotei” sau ora morţii lui Iisus Hristos- pe Dealul Golgota. Iar pentru mine, este ora la care au loc întâlniri divine. De data asta, am mers pe lângă Ștrandul Tineretului, pe malul râului Bistrița, și am parcat sub plăcuța care anunța „Clubul Sportiv Ecvestru”, complex sportiv, turistic şi de agrement.

Invitat să ne spună ce îl leagă de Teatrul Tineretului este de această dată domnul Costache Lupu, preşedintele clubului care-i poartă numele.

Ne-a întâmpinat în pragul casei înconjurate de flori care adăpostește biroul. Ne-a strâns cum se cuvine mâna, am simțit cum mi se încalecă degetele în palma dumnealui, și ne-a poftit înăuntru. Pereții erau decorați cu picturi și fotografii ale animalelor regale care „ajută nu doar la muncă, ci și la război”. Tapetul biroului era format din decupaje de revistă întruchipându-l pe domnul Lupu călare, în ipostaza în care-l juca fie pe Ștefan cel Mare cu pletele-n vânt, fie un reprezentant de frunte al armatei, dar și din fotografii și afișe ale unor spectacole de teatru de „neprofesioniști, nu amatori” (cum le spunea doamna Draga Olteanu Matei, din trupa căreia a făcut parte, „Teatrul Vostru”). Când a auzit că vrem să înregistrăm dialogul, cu o întindere fermă a mâinii stângi, a smuls ștecărul radioului din priză, care completa până atunci atmosfera melancolică a biroului. Am ciulit bine urechile când ne-a spus ce texte ar vrea să vadă montate pe scena Teatrului Tineretului și am încercat să rețin cu lux de amănunte tot ce ne-a povestit despre regizorul Sandu Dabija, pe care l-a avut elev în Bistrița (județul Neamț), când era profesor de limba română. Se pare că prietenia lor s-a datorat firii rebele care-i caracterizează pe amândoi.

Grajdurile, soarele blând, pisicile, câinii, găinile și florile care intrau prin fereasta lăsată deschisă, ne-au adulmecat afară din birou. Am mers să vedem caii și poneii de diferite talii, i-am mângâiat pe Luchy și Sonia, m-am imaginat cutreierând pădurile călare ca o amazoană, cum mi-a spus domnul Lupu că pot să ajung, pentru că am toate datele… M-a pus pe gânduri. Un moment mai târziu, l-am întrebat dacă știe că  la I.A.T.C./ A.T.F. (acum Facultatea de Teatru și Film „I.L.Caragiale”, București), cu decenii în urmă, studenții făceau școala de șoferi și luau ore de călărie, pregătindu-se astfel pentru partituri de film. Auzind că a existat un parteneriat al T.T.-ului cu Centrul de Echitație, am înaintat întrebarea dacă ar mai fi interesat de o astfel de colaborare. Răspunsul a venit prompt: „Da.” Ba chiar ne-a făcut invitația de a lua ore pentru „sportul călare” de la unul dintre instructorii voluntari.

Cu lacrimi în ochi, ne-a strâns haiducește mâna, ne-a mulțumit pentru clipele de „lumină”, și-a aranjat părul cu o mișcare dibace, oglindindu-se în luneta mașinii ca un adevărat crai, așa cum ne-a povestit că a fost în tinerețile despre care i-a făcut mare plăcere să-și amintească alături de noi și a rămas că păstrăm legătura.

       3. Întâlnirea cu gașca de la Asachi, 25 septembrie

Am fost întâmpinate cu o tavă cu fursecuri în fața liceului, din care am ciugulit urcând până la unul din laboratoarele școlii. Ca să dezgheț atmosfera, am făcut un exercițiu de cunoaștere învățat la atelierul ținut de domnul Miklós Bács la Ideo Ideis. Mai precis, am făcut cunoștință folosind numele noastre reale, după care unele inventate. Dar și samuraiul- joc aflat în topul preferințelor la Ideo. Apoi ne-am pus pe vorbă. I-am întrebat dacă obișnuiesc să meargă la teatru, doar o treime a ajuns de câteva ori, lucru care nu m-a bucurat, evident, în schimb m-a făcut să mă întreb de ce? De ce într-un oraș ca Piatra Neamț, în care posibilitățile de petrecere a timpului liber, într-un cadru cultural, educativ, sunt mai reduse, ei nu iau în calcul spectacolele de teatru? E clar că fiecare parte își are aportul la această înstrăinare. De-asta sunt aici, din acest motiv a fost pus pe roate proiectul „Actorii și spectatorii T.T.”. La îndemnul meu, și-au exprimat opțiunile în materie de muzică, filme, actori și emisiuni, în felul acesta m-am apropiat de înțelegerea nevoilor lor, apoi au continuat cu curiozitățile legate de domeniul meu. Le-am răspuns cinstit, poate nu era chiar ce se așteptau să audă, dar sigur mi-au apreciat sinceritatea. Spun asta pentru că la final i-am văzut dornici să intre în sala teatrului și pentru că m-au cuprins într-un gruphug, iar energia cu care au făcut-o a fost de-a dreptul grăitoare.

Unul dintre ei a zis că nu vrea să se facă actor pentru că el vrea să aibă bani. Na, eu ce să-i zic? Când a auzit răspunsul la întrebarea „ce salariu ai?”, s-a lămurit, o să dea la A.S.E.

E bine că știu din timp ce vor să facă, unii bâjbâie și la 35 ani.

    4.  Întâlnirea cu Oana Dascălu, 28 septembrie

E ceață, frig și 09:45 dimineața. Pentru prima dată, urc scările care au în capăt Spitalul. Data trecută am fost adusă pe brațe, după premiera spectacolului „Anul dispărut. 1996”.

Ne-am proptit pe treptele spitalului: eu, Mihaela și Oana  Dascălu- studentă la medicină în anul 3. După 20 minute în care fiecare lucru spus se metamorfoza subit în rotocoale de aburi, am continuat discuția la un ceai și o prăjitură într-un local geamăn cu sufrageria unui cuplu de pensionari intelectuali, „Casablanca”.

De la Oana am înțeles cum se simte un spectacol din sală și i-am spus că apreciez enorm că a dat startul la feedback-uri. După ce a văzut avanpremiera la „Wolfgang”, și-a făcut curaj să-mi scrie. Era al 5-lea spectacol în care mă vedea jucând. După mesajele ei, au prins și alții curaj să o facă, iar asta mi-a dat stropul de încredere de care aveam nevoie. Aplauzele nu sunt suficiente, sunt mesaje criptate. Din păcate, ele nu sunt direct proporționale cu părerea sau senzația cu care pleacă spectatorul. Și ne ajută atât de mult să aflăm cum se simte din cealaltă parte a sălii.

Oana: „Mereu m-am întrebat cum ar fi dacă ar putea vorbi scaunele pe care stau spectatorii, cu toate emoțiile lor impregnate, cu părerile lor”.

Am intrat în dialog cu 2 profesori aflați la vârsta pensionării, cu o gașcă de liceeni și cu o studentă în anul 3 la Medicină.

De la ei am aflat că publicul nostru e foarte diferit: doamna Cecilia spune că nu e o clasică, apreciază orice fel de spectacol, drept urmare nu a lipsit de la nicio premieră, domnul Lupu nu a mai venit de ceva timp la T.T., nu știe trupa nouă, dar preferă dramaturgia românească și l-ar readuce în sală spectacole montate după textele pe care le-a lucrat dumnealui în Teatrul Vostru și despre care spune că sunt actuale: „…Escu”, „Nota 10 la purtare”, orice piesă a lui Caragiale.

Liceeni nu sunt la curent cu activitatea teatrală, dar ar vrea să-l vadă pe Mihai Bendeac pe scenă, dacă s-ar putea. Televizorul și internetul sunt mult mai aproape de lumea lor de cât suntem noi, actorii angați în teatrul din orașul lor natal. Ce m-a bucurat a fost că după întâlnirea noastră, li s-a activat interesul pentru ce fac eu la „serviciul meu”, ba chiar le-ar plăcea să facă o trupă cu care să merg să lucrez. Deci, e nevoie doar de atenție și interes. Acum că am înțeles asta, e mai ușor de parcurs drumul spre ei.

Oana însă, și colegii ei studenți, așteaptă fiecare prilej de a se întoarce din capitală la casele lor pentru a vedea noile premiere. Și văd spectacolele preferate de câte ori au posibilitatea, aducându-i cu ei și pe alții: frați, surori, prieteni, părinți.

În încheiere, vă las câteva impresii adunate de la spectatori, fragmente din textul realizat de Gianina Cărbunariu, regizor și director al Teatrului Tineretului, pentru spectacolul aniversar care a avut loc ieri: T.T. 50 . 50 ani de când și-a schimbat titulatura din Teatrul de Stat Piatra Neamț în Teatrul Tineretului.

„Teatrul nu este o instituție de așteptat schimbări, teatrul face schimbări.”

„M-am îndrăgostit de multe piese de-aici datorită actorilor.”

„Teatrul nu e ceva accidental sau să merg ca să mă vadă lumea, pentru mine e o necesitate, e o plăcere.

„Înainte ne ducea cu școala, eram obligați, mi-a plăcut așa…Mi-ar fi plăcut să mai merg”.

„Teatrul e ca un film, numai că e trăit mult mai bine, mult mai de-aproape, simți aceleași vibrații cu actorii… E cu totul altfel. Poa’ să fie și 3D filmul, la teatru e mult mai bine.”

„Mulți asociază teatrul cu plictiseala, acuma…mie nu mi s-a părut plictisitor ce-am văzut.”

„Merg la teatru de când eram elevă. Mai merg și cu soțul și mai face mofturi și i-am zis: „Da’ eu pot să merg și singură.” Și m-am dus singură.”

„Da’ vine lumea la teatru? E lume în sală?

„Să ne fie clar. Eu nu am amintiri, la mine totul e prezent, la mine totul e acum, chiar dacă spectacolul a fost acum 25 ani.”

„Mergem la teatru ca să mai uităm de răutățile din jur și…acolo ni le amintim. Părerea mea.”

„La teatru te implici, ești parte din… Atunci când merg la un spectacol, am așteptări foarte mari și de la mine, nu doar de la actori.”

„Am fost la înceăputul anilor ’90 invitat la o premieră, „Pragul albastru”, am ieșit de la piesa aia și mi-au trebuit 2 zile să-mi revin… Parcă nu eram acasă la mine, în orașul meu, pe strada mea, m-a marcat enorm. A fost ceva extraordinar. De vis.”

„Dacă vezi o piesă care te face să pleci cu alte gânduri…piesa aia și-a atins scopul. Nu e bine să judeci piesa la cald.”

„Dacă aș avea o putere așa…aș aduce tot orașul în sala de teatru.”

„Teatrul…un refugiu de la realitate, un loc unde mă simt specială doar pentru că aleg să îmi petrec timpul aici” . Octavia Bortișcă, 16 ani.

„Era un domn doctor care avea o părere mai ciudată despre noi, despre ce facem noi. L-am invitat la o repetiție. A avut răbdare să stea vreo 3 ore, după care, atunci când se întâlnea cu noi, ne saluta, își scoatea pălăria.”

„Chiar acu’ o săptămână mâ gândeam…n-am mai ieșit la un teatru, la nimic. Mă gândeam că la București ai multe oportunități să vezi teatru și după aia m-am gândit: stai un pic, ai și aici teatru…de când n-ai mai fost la teatru?”

 

P.S.: strofă desprinsă dintr-un cântec scris și interpretat de Bobo Burlăcianu, trupa Fără Zahăr, pentru spectacolul aniversar:

„Fără de public orice teatru e mut

Dar dacă astăzi v-a plăcut ce-ați văzut

Și-ați simțit ce am vrut să simțiți

Noi sperăm că o să mai veniți.

Căci vedeți, mul stimați domni și doamne

Poate-aplauzele nu țin de foame

Însă noi credem că țin de sete

Căci uneori reușesc să ne-mbete.”

 

Foto: Mihaela Jipa.