Te-ai întrebat vreodată cum arată pentru un actor ziua în care are spectacol? Ei bine, eu am citit, auzit și văzut parcursul multor actori în devenirea lor scenică, iar acum împărtășesc cu voi experiența mea din ziua celui mai drag spectacol: „Wolfgang”, creația lui Radu Afrim de la Teatrul Tineretului, Piatra Neamț.

În ziua fiecărei premiere, soțul meu spune că mă transform din prințesă în balaur. De ce? Pentru că emoțiile depășesc cotele normale,  pentru că nu vorbesc, pentru că sunt irascibilă, pentru că nu mă odihnesc suficient în noaptea dinainte (visez replici, momente din spectacol sau chiar am coșmaruri pornite din teama că o să uit să zic sau fac ceva) și pentru că mă întreb dacă o să ajungă la public povestea pe care o spunem, dacă o să rezoneze cu ea. Din această privință,  pot spune în gura mare că spectacolul „Wolfgang” e o reușită: la fiecare reprezentație văd în sală spectatori veniți să-l revadă pentru a 5-a, a 6-a, a 10 oară.

La ultima reprezentație, când în public a fost comisia UNITER (venită să vadă „Wolfgang” ca urmare a nominalizării artistului Romulus Boicu la categoria „cea mai bună scenografie”), dorința de a imortaliza fiecare etapă a transformării mele din Sabina în Sabri, personajul afrimian, mi-a fost îndeplinită.

Brândușa Bălan, regizor și fotograf, a venit în întâmpinarea mea cu această propunere pe care mă chinuiam de vreo 3 luni să o pun, de una singură, în aplicare. Gând la gând cu bucurie! Ne-am întâlnit întâi la „Atelier 3/8”, barul actorilor pietreni, pentru a discuta detaliile. I-am dat mână liberă după ce mi-a vorbit și arătat în ce zonă vrea să meargă, inspirație fiindu-i artistul foto Annie Leibovitz, unul dintre cei mai bine cotați fotografi ai lumii. A doua zi, ne-am și apucat de treabă.

Era ora 15:00, 18 martie, iar ninsoarea își făcea de cap la poalele Pietricicăi. Clădirea teatrului cu aspect de castel aștepta să se însuflețească și în seara asta, deschizând larg porțile spectatorilor curioși.

Ne-am întâlnit în fața intrării actorilor. Chiar dacă ajunsese cu câteva minute în urmă, Brândușa nu și-a permis să intre, a rămas așteptându-mă în frig, cocoșată de rucsacul încărcat cu aparatură foto.

N-am piedut deloc vremea. Am făcut 2 pași, „umilindu-mă”, cum spunea Coca Bloss, plecându-mi capul în fața ușii mult prea scunde care duce în interiorul teatrului, ca o ușă secretă. Țac, țac, primul cadru a și fost imortalizat. Am intrat, m-am semnat în condică, am aruncat o privire fixă spre avizier, nimic nou, după care m-am încolăcit pe scara spiralată care urca la cabină. Țac, țac, iată și cadrul cu numărul 2.

Am ajuns prima. De obicei ajung prima pentru că m-am obișnuit, încă din facultate, ca în zilele de spectacol să merg la teatru cu 4 ore înainte. Îmi place să-mi iau timp, să fac totul pe îndelete, să nu mă grăbesc nicio secundă, să mă acomodez cu spațiul, cu decorul, cu machiajul, cu costumul… Din acest moment, nu mai vorbesc decât strictul necesar. Îmi face bine liniștea, mă ajută să mă concentrez și să-mi conserv energia. Brândușa, dintr-un respect fără magini pentru mine, munca mea și teatru, în general, îmi lasă senzația că sunt urmărită de o cameră ascunsă, nu de un fotograf. Doar aparatul ei vorbește…o limbă monosilabică: țac-țac.

Încep prin a-mi înșira pe măsuța cu oglindă toate cele necesare pregătirii: textul, fardurile, parfumul, demachiantul, șervețelele, guma de mestecat, lenjeria intimă a personajului, ciocolata și pet-ul de 2 l de apă. În timpul fiecărui spectacol beau 2 l de apă în care picur sucul unei lămâi zemoase. Apa mă liniștește și-mi îndepărtează senzația de gură uscată dată de emoțiile dinaintea începerii spectacolului.

Apoi îmi schimb hainele de stradă cu cele de scenă, mai precis cu primul dintre cele 8 costume pe care le port în „Wolfgang”. Erika Marton a avut grijă să-mi aleagă costume în care să mă simt foarte confortabil, iar Lia, cabiniera, le spală, calcă și agață tacticos pe umerașele aliniate în cuierul orizontal . Îmi scot însemnele Sabinei-om (cerceii mici, brățara, inelele, verigheta) și pun în loc o pereche grea de cercei turquoise mai mari decât o monedă de 50 bani. Încă păstrez pe corp vânătăile rămase de la spectacolul jucat cu 2 zile în urmă, „Anul dispărut.1996”, de astea nu mă pot descotorosi.

Apoi trec printr-o lectură fugitivă a textului, cu un mic moment de nostalgie legat de desenul pe care mi l-a făcut Cătălina Bălălău, interpreta fiicei mele, Fabiana. Îl păstrez așa cum păstrează o mamă foaia măzgălită primită-n dar de la copilul ei.

După ce am terminat schimbul de haine, îmi iau cutia în care am îngrămădit mici elemente de costum- ciorapi, chilot de protecție, broșe, agrafe, o sticluță cu țuică primită de la tata cu care-mi stropesc mâinile și inund gura înainte de scena de beție, burta falsă de gravidă etc. și merg spre scenă.

Îmi aranjez, în spațiul minuscul din spatele paravanului care ascunde costumele, o măsuță și 3 taburete (pe care stăm înghesuiți, în timpul întregului spectacol, eu, Cristina Mihăilescu și Mircea Postelnicu, schimbându-ne costumele la grămadă), toate cele necesare.

Îmi aranjez cronologic costumele pe cuiele bătute în paravan, sperând să nu cadă în timpul unei scene, deranjând colegii, și verific recuzita consumabilă: sacoșa îndesată cu legături proaspete de pătrunjel în care pitesc o foarfecă de grădină și kendama, sticla de vin umplută până mai jos de gât cu suc de vișine pe post de vin roșu- alături de care stă cuțitul bont cu care-mi ameninț soțul scenic în primele minute din spectacol și, nu în ultimul rând, curăț cartofii pe care-i tai când mă cocoț pe Trabant, în a 2-a mea scenă. Brândușa mi-a recunoscut ulterior că a rămas înmărmurită când m-a văzut făcând asta. Practic, a văzut un moment de extra text al personajului- o frântură din viața lui ascunsă publicului.

După ce închei și această etapă, fac o probă de microfon înainte să apară Andrei Merchea. El vine mereu la ora 16 pentru a-și repeta fragmentele muzicale. După ce primesc de la Viorel Murariu, sunetistul spectacolului, confirmarea faptului că se aude bine, pornesc spre cabina de machiaj.

Aici mă așteaptă Lili, responsabilă pentru coafura mea supradimensionată. În timp ce-i face vrăji părului meu, înfoindu-l peste poate, eu îmi fac machiajul: cremă, primer, fond de ten, pudră, blush, pudră albă în jurul ochilor- pe care o îndepărtez după ce am terminat de aplicat fardul de pleoape de un verde smarald, și tușe groase peste sprâncenele mele mult prea pensate. Acesta este momentul în care încep, pe nesimțite, să cad în mine. Acțiunea mecanică de aplicare a machiajului lasă loc gândurilor să se metamorfozeze. Grijile cotidiene sunt înlocuite de problemele cu care se confruntă personajul meu pe parcursul celor 2 ore și 20 minute de spectacol: o relație lipsită de afeciune și satisfacții intime cu soțul meu, un lanț de neînțelegeri cu fiica mea, Fabiana, aflată la vârsta adolescenței, derapajul în depresie, consolarea venită dintr-un rând prea lung de pahare cu vin, micile plăceri găsite în grădinărit și plantarea florilor pe care nu le rup niciodată, nu-mi place să „împodobesc casa cu ele” etc.

Multe țac-țac-uri pe care nici nu le mai aud.

Când ies de la Lili, părul este impecabil, însă fața-i căzută, iar ochii încercuiți de griji și neliniști. Îi mulțumesc, îmi zâmbește și îmi urează baftă, mereu cu aceași căldură mămoasă în voce.

După o scurtă discuție cu Lucifer, cum îi zic eu (Lucian Damian, regizorul tehnic), aflăm că nu putem ajunge la geamul din turnul teatrului fără să mă cocoț pe o scară și fără să stau proptită pe un dulap care mă ridică la înălțimea geamlâcului. Eu accept provocarea de a obține astfel fotografia imaginată, însă Brândușa nu e de acord să-mi asum acest risc. Am cedat. În bătălia dintre doi berbeci, e bine ca unul să renunțe cât încă se mai poate. 🙂

Rătăcim prin foaier, după care ne vine ideea de a face fotografia în condiții mult mai sigure. Brândușa iese în curtea interioară, iar eu rămân în fața unei ferestre mari cu alura unui bolnav claustrat într-un ospiciu. O imagine sugestivă pentru mama depresivă pe care o joc.

Cobor scările încovoiate până la primul nivel, deschid ușa pe care scrie „Scenă”, ajung în holul mic cu 4 uși și o redeschid pe cea inscripționată „Cabina 3” . Mă așez din nou la măsuța mea cu vedere la Parcul Tineretului și citesc pe îndelete textul și însemnările făcute pe el: indicații regizorale, acțiuni și mișcări scenice, notații personale legate de gândurile personajului, interpretare, costume și recuzită. Este 16:10.

Brândușa îmi respectă nevoia nespusă de a sta câteva minute singură înainte de începerea repetiției, a șnurului tehnic, mai precis. Ce înseamnă șnur tehnic? Că facem în 75 minute toate scenele care alcătuiesc spectacolul de 140 minute, dar nu la intensitate, ci pe repede înainte, în așa fel încât cei doi Viorei să poată trece prin fiecare situație de sunet și lumini.

Înainte să-și facă intrarea în cabină Cristina și Lori (Loredana Grigoriu-interpreta personajului „mama lui Wolfgang”), apuc să îmi fac încălzirea fizică și vocală- rotări de cap, brațe, bazin, genunchi, glezne, genuflexiuni, fandări, aplecări și ridicări pe timpi, plus:

„UX, XU, RAR, RER, RIR, ROR, RUR, RĂR, RÂR, SAS, SES, SIS, SOS, SUS, SĂS, SÂS

Sacadat și ritmat am plecat hotărât să străbat încântat acel hat blestemat…

Iată-l, blestemul s-a-mplinit, înzecit, însutit, înmiit…

Mmm, rrr, a-a-a-a-a, e-e-e-e-e, i-i-i-i-i, o-o-o-o-o, u-u-u-u-u, ă-ă-ă-ă-ă, î-î-î-î-î…”

Începe forfota, difuzorul se trezește vorbind, iar Lucifer anunță începerea repetiției.

Brândușa și-a găsit un loc în sala goală, de unde a făcut câteva capturi foto. Șnurul a curs fără probleme sub urechea vigilentă a lui Dan Covrig, sufleurul teatrului. Odată încheiată repetiția tehnică, ne-am împrăștiat ca după un bobârnac fiecare în cabina lui pentru ultimele pregătiri: câteva cuburi de ciocolată, o pudră, 2 pufuri de parfum, încă 2-3 exerciții de dicție, citirea sms-urilor cu gânduri de susținere din partea soțului, schimbarea pantofilor și gata.

Cu 10 minute înainte să se facă accesul publicului în sală, cortina se închide, mașina de fum începe să clocotească, noi ne îmbrățișăm, facem schimb de urări (baftă, merde sau lucruri asemănătoare) între noi, dar și cu echipa tehnică și ne așezăm pe poziții, aruncând o ultimă privire la decor și recuzită.

Când Lucifer întreabă: „Sunteți gata? Dăm drumul la spectacol, baftă tuturor!”, parcă încep să ne asude palmele, iar inimile să o ia la galop. Luci se uită în podul scenei, unde băieții de la tehnic stau cățărați la vreo 8 m înălțime, pregătiți pentru manevre, îi face semn șefului mașinist, Gabi, să mai dea un jet de fum, le spune în stație celor 2 Viorei să dea anunțul cu închiderea telefoanelor și să stingă lumina în sală, iar domnului Iulian să fie pregătit să tragă cortina. Pfuuu! Lili ne șoptește și ea baftă din fața coșmeliei în care e regia tehnică. Toți avem emoții și ne dorim încă un spectacol bun care să ajungă la fiecare om din public.

Brândușa a rămas în sală ca spectator, am decis să nu facă fotografii în timpul reprezentației pentru a nu alterna fonic experiența spectatorilor. Gata. 3, 2, 1 și…Începem!

Prima dată când deschid gura e la doar câteva momente după ce se cască cortina care lasă să se vadă sala plină. Cântăm în cor:

„Dragostea mea nu-i cacealma

Aș vrea s-o simți pe pielea ta…

A-a-a-a-a-a

Lasă că vezi, timpul ți-l pierzi,

Nu mă asculți, tu mă insulți…

A-a-a-a-a-a…”

Și imediat după începe un joc de familie care se transformă rapid într-unul violent cu accente depresive.

 

După o primă scenă de decădere și alcoolism, urmează una de luciditate, singura, de altfel- cea în care pot fi văzută relaționând firesc și cald, implicată fiind într-o acțiune casnică: tăierea cartofilor pentru pregătirea mesei.

A 6-a scenă a spectacolului mă prinde împleticindu-mă de la prea mult vin, imagine care nu face cinste niciunei mame, într-un moment ridicol care-o determină pe fiica mea să se rușineze cu mine. (foto: Romulus Boicu)

 

La câteva minute scenice distanță, fiica mea este dată dispărută. Disperarea mă pietrifică.

Din acest moment, divorțul este iminent, iar sentimentul de vinovăție copleșitor. Alcoolul  își găsește perechea- antidepresivele, îmi pierd job-ul, mă închid și mai mult, mă înstrăinez cu totul de Leo, soțul meu interpretat de Mircea Postelnicu, pe care îl și părăsesc: „Leo, plec, te părăsesc, aici totul îmi aduce aminte de Fabi… Ce-ai făcut ca s-o găsești? Mă duc într-un oraș mai mare s-o caut, nu știu care, dar o să-ți scriu imediat ce o găsesc”. (foto 1:Mihaela Jipa, foto 2, 3: Romulus Boicu)

Sabri mai apare apoi în imaginația fetei răpite, la scena de înmormântare a călăului ei. Tot elegantă și învăluită de aburii alcoolului, așa cum m-a păstrat mereu în amintire fiica mea.

De aici la regăsire nu mai e mult, teatral vorbind, însă faptul că o mai pot strânge în brațe după 8 ani de absență e greu de pus în cuvinte. Cu starea asta de emoție care s-a întins de pe scenă în sală și înapoi, adunând lacrimile, suspinele și temerile celor care au venit să ne vadă, facem o reverență și încă una, surâzând de câte ori suntem rechemați la buza scenei de atingerea zgomotoasă a palmelor care ne traduce aprecierea publicului.

După cum vedeți, Brândușa a scos din mânecă aparatul pentru un penultim cadru… Căci ultimul…

…mă găsește scursă pe treptele care-mi erau sprijin în scena jucată cu 2 ore în urmă, în fața unei săli pline. Am rămas singură în fața unei săli care păstrează energia fiecărui spectator care a mers cu noi de mână în povestea asta geamănă c-un thriller.

Echipa tehnică, în forfota strângerii decorului, lasă urme cu chip de fum în această ultimă imagine. Eu merg încet spre cabină, târându-mi sufletul încercat greu în această poveste, îndepărtez machiajul, îmi potolesc părul, îmi schimb rochia pătată de lacrimi, îmi pun înapoi verigheta și mă întorc în „Atelier 3/8” unde începe o altă poveste: cea dintre Sabina și public.

 

P.S.: Brândușa, îți împărtășesc emoția scrierii poveștii din 18 martie și îți mulțumesc pentru grija, respectul și candoarea de copil cu care m-ai însoțit în această călătorie profesională. Sper să ne mai aducă împreună și alte povești.

Las aici un alt unghi din care s-a văzut povestea: https://motionarthoughts.weebly.com/blog/personaj-sabrina-wolfgang.

Iar pentru a înțelege lumea afrimiană pe care a creat-o Radu la Teatrul Tineretului, poate mai găsiți câteva minute și citiți aici povestea din timpul repetițiilor.

Tot nu v-ați convins că merită să veniți până în Piatra Neamț? Încercați atunci și trailer-ul: https://www.youtube.com/watch?v=RDX-cqWuk-E.

Bilete găsiți aici: http://www.teatrultineretuluint.ro/main/blog-template-2/events/

 

Distribuția:

Fabiana – CĂTĂLINA BĂLĂLĂU 
Wolfgang – FLORIN HRIŢCU
Fantoma tatălui – ANDREI MERCHEA-ZAPOTOŢKI
Vecinul – MIRCEA POSTELNICU
Mama lui Wolfgang – LOREDANA GRIGORIU
Prietenul lui Wolfgang – EMANUEL BECHERU
Femeia – CRISTINA MIHĂILESCU
Bijutierul – VALENTIN FLOREA
Mama Fabianei – SABINA BRÂNDUŞE

Regia: Radu Afrim

Decor: Romulus Boicu
Costume: Erika Márton
Univers sonor: Radu Afrim
Asistent de regie: Rareş Moldoveanu
Fotografii: Mihaela Jipa
Premiera: 8 septembrie 2017

Spectacol nerecomandat persoanelor sub 16 ani