Spectacolul „Aproape” e ca o cutiuță muzicală, uitată în zăpadă, din care se ivesc 7 povești de dragoste. E o avanlanșă de bucurie, descoperire, acceptare și dorințe împlinite. E un cadou pe care poți să ți-l faci atât ție, cât și celor dragi ție.

Este a doua mea premieră la Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, și tot a doua poveste spusă aici, cu inocență, de către nebănuit de sensibilul regizor, Vlad Cristache. Îmi aduc aminte că fiecare zi de repetiții începea, în cabina mea și a Norei, cu alinierea celor 9 căni și umplerea lor cu ceai fierbinte. După trei săptămâni, când ni s-au terminat cutiile cu ceai, ne-am dat seama că ne aflăm în fața ultimelor zile de lucru. Atunci au venit costumele, în pungi mari ce foșnăiau sub mâinile noastre nerăbdătoare să descopere înfățișarea personajelor pe care le creasem. Ne-am bucurat ca niște copii la descoperirea darurilor de Crăciun: căciuli cu ciucuri, mănuși pufoase, costume de ski colorate, geci groase îndesate cu pene, ciorapi cu fundițe, căști de snowboard, rucsaci… Dintr-o dată se produsese o schimbare: parcă ne atinsese un spiriduș cu aripa lui și ne transformase în personaje de desene animate.

Când ne mai despărțeau doar două zile de premieră, apăruse și decorul: o carte de povești deschisă, de dimensiunile scenei, acoperită în mare măsură cu zăpadă, din care săreau, asemeni cărților tridimensionale pentru copii, elemente de decor confecționate din carton, reprezentative pentru fiecare poveste în parte. Totul părea desprins din imaginația unui copil care visează la jucăriile preferate: scutere din imitație de plastic, căsuțe înalte cu uși fără broască, mese decorate cu veselă multicoloră, un televizor decupat dintr-un trecut netrăit, un cort de carton cu fereastră, o mașină roșie în care ar putea încăpea toată gașca de prieteni, un tonomat muzical care repetă refrenul preferat și câte și mai câte.

În universul acesta de poveste s-a închegat o echipă și s-au legat prietenii și momente pe care nu o să le uit vreodată; unul dintre cele mai frumoase fiind cel în care noi, actorii, regizorul și băieții de la tehnic, am proptit în mijlocul decorului 2 blocuri de zăpadă artificială mai mari decât noi și le-am rașchetat cu perii de sârmă până am format adevărate noiane de zăpadă. Nu mai spun că le-am purtat apoi prin tot teatrul și că oriunde te uitai vedeai grăunțe de zăpadă artificială lipite prin electrizare.

Ziua premierei ne-a prins țopăind de emoții. Ca să ne mai relaxăm, aruncam un ochi pe lista cu invitați, bucurându-ne că vine așa multă lume să ne vadă, repetam în cor cântecul abia învățat, ne strângeam în brațe fiecare cu fiecare,  făcând schimb de energie bună, primeam încântați de la colegii din teatru, în semn de baftă, bomboane și răvașe, iar eu am avut parte de o surpriză mare: după un mănuchi de flori stăteau ascunse surorile și soțul meu, care are grijă ca înainte de fiecare reprezentație să-mi aducă în cabină flori și gânduri de susținere. Așteptarea se încheiase, gongul aștepta să se scuture de zăpada artificială, iar părinții, iubiții, prietenii și publicul vor vedea, în sfârșit, rodul muncii noastre.

Chipurile ni s-au luminat ca licuricii când am început să numărăm în sens invers. 3,2,1… Atunci, s-a auzit vocea șoptită a lui Lucian, regizorul tehnic: „Sunteți gata? Viorel, dă-mi anunțul cu telefoanele, stinge lumina… Începem.” Emoții, spirit de echipă, bucurie, aplauze, zâmbete, mici bâlbe, aplauze, lumină, întuneric, aplauze, cântec, veselie, mai multe aplauze și, dintr-o dată, alunecă ușor literele din carton care formează cuvântul ce încheie orice poveste- „Sfârșit”. Publicul tâșnește în picioare, iar nouă nu ne vine să credem că am și ajuns la final. A curs atât de lin povestea noastră…printre respirații care se opreau pentru o clipă în sală, cu o atenție fără seamăn și o explozie de mulțumire în ropotele de aplauze. Ne țineam de mâini și mai ieșeam o dată la aplauze, simțind cum trece magia prin strângerea noastră de mâini, de-a lungul întregului șir format de distribuție.

Bilanțul premierei? Două seri de spectacol cu sala plină, un public extaziat, multe flori, cutii cu ciocolată, exclamații ca:”spectacolul ăsta e un pansament pentru suflet” (Daniel Simion), „mi-a dat o stare de bine prelungă”,”am plâns de bucurie”, plus o mică surpriză pe care i-am pregătit-o colegei și prietenei mele, Nora Covali, pentru împlinirea a 15 ani de activitate în acest teatru- un tort în formă de om de zăpadă.

Dacă sunteți în căutarea bucuriei, haideți la Teatrul Tineretului să vedeți „Aproape”, e o sursă inepuizabilă! Atmosfera creată de jocul actoricesc onest și candid eliberează atâta gingășie că nu poți să rămâi indiferent și rece chiar dacă acțiunea se petrece sub un cer stelar, la lumina aurorei boreale, într-o invazie de fulgi de zăpadă. Și n-o spun eu, am tras cu urechea la ce se vorbea în foaier după încheierea spectacolului.

🙂