19 mai 2017. Am ajuns în fața Teatrului Tineretului, am intrat repede în cabină, mi-am schimbat hainele de stradă cu cele de repetiții- o rochie neagră lungă și espadrile mov (nu de alta, dar respect scena și regulile) și, timidă, m-am dus lângă Mircea. Mă simțeam de parcă călcam pentru prima oară pe scândura T.T.- ului.

Mircea Postelnicu este colegul și prietenul meu încă dinainte să ne angajăm aici. Ne-am cunoscut la Festivalul Național de Teatru Tânăr „Ideo Ideis”, Alexandria, în urmă cu 10 ani- făceam amândoi parte din echipa de organizare; am absolvit aceeași facultate, la diferență de 3 ani, dar la clasa aceleiași perechi de profesori: Cojar- Titieni.

Încă de la primul spectacol jucat pe scena nemțeană- „Revanșa„, regizat de Vlad Cristache, în 2015, am format cuplu. De fapt, din 8 spectacole câte am aici, 5 comune cu Mircea, în 3 am jucat soț-soție. Râdeam la un moment dat gândindu-ne că poate ajungem ca Stela și Arșinel.

Revenind la 19 mai, am trăit o experiență teatrală greu de egalat… Nu cred că mă voi mai întâlni cu ocazia de a juca într-un spectacol al cărui text să-l primesc în momentul în care urc pe scenă, în timpul reprezentației unice, aflând povestea odată cu publicul. Condiția sine-qua-non este ca actorul invitat să joace alături de Mircea să nu fi văzut spectacolul și să nu cunoască textul. Uite că ajută și lipsa lecturii la ceva!

„Un stejar” este un experiment în toată regula. Pornind de la text și continuând cu montarea scenică. Vă dați seama ce înseamnă pentru un teatru să aibă în repertoriu un asemenea performance? Dar pentru spectatori? Să poată veni la fiecare reprezentație, însă de fiecare dată să aibă parte de un spectacol nou?!

Dincolo de faptul că pentru Mircea, ca actor, trebuie să fie un antrenament grozav, consider că este un exercițiu nemaipomenit pentru public. În felul acesta poate vedea: ce înseamnă lucrul la un rol, cum se apropie un actor de personaj, ce aduce din el personajului, cât e de deschis, de sincer și de generos în relație cu celălalt și cu audiența, dacă face sau nu față provocării de a se lăsa cu încredere pe mâna partenerului, dacă se blochează când i se dau indicații în cască sau profită de șansa acestei întâlniri artistice, dacă urmărește cu strictețe directivile primite sau se simte încorsetat, lăsând să iasă la suprafață tehnicile la care apelează în caz de urgență (tehnici care i-au adus, în unele cazuri, reputatul nume) sau chiar să facă tot felul de ghidușii pentru a încânta publicul, pentru că, de fapt, este în inconfort?

Mă gândesc că nu e ușor să te debarasezi de gândul că poți să-ți dezamăgești publicul în cadrul unui asemenea spectacol. Pentru că ești învățat să acumulezi și să descoperi în timp, nu instant, la o șoaptă auzită-n cască. La teatru, repetițiile pentru un spectacol pot dura 3 săptămâni sau 9 luni sau mai bine de 2 ani. Ceea ce-ți permite să te așezi, să fii confortabil cu partitura.

De fapt, cred că spectacolul „Un stejar” poate fi și o unitate de măsură a talentului actoricesc. Dar ce e talentul? E vulnerabilitate, cum spunea Ion Cojar? E „curaj, minte liberă, elan”, cum scria Cehov? Dacă ar fi așa, eu m-aș bucura. Pentru că la repetiția cu 4 spectatori pe care am avut-o pe 19 mai, în ziua în care se pregătea să urce pe scenă Anamaria Marinca, eu m-am simțit liberă, curajoasă, vulnerabilă. Spun asta conștientă fiind de faptul că poate am făcut mai mult decât suportă ideea de teatru, că nu m-am preocupat să-mi dozez starea și că, poate, a părut o exorcizare… Când m-am reîntors în cabină, m-am speriat văzându-mi fața secerată de urme lungi de lacrimi și rimel și părul răvășit. Dar m-am simțit liberă. Și am fost fericită că nu mi-am și nu mi-au fost trasate limite, cum se întâmplă, la orice spectacol, în lucrul cu regizorul. În sensul ăsta, m-au ajutat, cu siguranță, deschiderea pe care o am față de Mircea, precum și anii de prietenie și parteneriat scenic. Iar îmbrățișarea noastră din momentul încheierii repetiției a fost o confirmare a reciprocității.

Coincidență sau nu, prima oară când am văzut „Un stejar” a fost în august 2017, la Ideo Ideis, unde Mircea a jucat alături de Marcel Iureș, președintele de onoare al festivalului. E un moment bun să recunosc că n-am vrut să văd spectacolul până atunci, în speranța că o să prind și eu o repetiție. Și am avut noroc. Știam că actorii invitați să joace sunt, prioritar, cei care au creat „Fenomenul Piatra Neamț”: Constantin Cojocaru, Ana Ciontea, Paul Chiribuță, Maia Morgenstern… Deci, șansa unui spectacol nu o aveam.

Și mai spun atât: Stejarul este considerat arborele adevărului. Iar eu, după experiența trăită, asociez spectacolul regizat de Bobi Pricop la T.T. cu adevărul scenic. Bobi, Mircea, vă mulțumesc și îmi doresc ca spectacolul vostru să aibă o viață la fel de lungă ca a stejarului… de măcar 900 ani!

🙂

P.S.: În seara aceasta, Cosmina Stratan, care a împărțit cu Cristina Flutur, partenera ei din pelicula „După dealuri”, premiul pentru cea mai bună actriță,  în 2012, la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, va urca pe scena T.T. -ului și sunt sigură că o să provoace mari emoții în rândul publicului pietrean. Vă așteptăm în număr cât mai mare!

………….

 

„Un stejar”

De: Tim Crouch

Traducerea: Ionuț Sociu

Cu: Mircea Postelnicu și un actor invitat

Regia: Bobi Pricop

Scenografia: Adrian Damian

Muzica: Eduard Gabia

Light design: Cristian Șimon

Fotografii: Mihaela Jipa

” “Conceptul piesei pornește de la opera de artă An Oak Tree, realizată în 1973 de Michael Craig-Martin, constând într-un pahar cu apă pus pe o etajeră, alături de un text scris, prin care autorul cere privitorului să accepte că a transformat substanța fizică a paharului cu apă în cea a unui stejar. Astfel, spectacolul chestionează natura realității vizibile în arta performativă. Spectacolul de teatru se naște şi trăieşte în mintea spectatorului, demersul scenic fiind doar agentul provocator de gânduri, emoţii şi senzaţii. Imaginaţia receptorului este cea care leagă elementele reale și fictive laolaltă şi le adună într-o poveste coerentă“, afirmă regizorul Bobi Pricop.

Tim Crouch (n. 1964), dramaturg, actor și regizor britanic, este unul dintre cei mai importanți creatori de teatru experimental, renumit mai ales pentru modul în care chestionează convențiile teatrale și implică publicul ca parte integrantă a spectacolului.

Bobi Pricop (n. 1986, Piatra Neamț)  În 2016 a fost nominalizat la Premiul Cea mai bună regie din cadrul Galei UNITER, pentru spectacolul Pisica verde, jucat la Teatrul “Luceafărul” din Iaşi. Este la a treia colaborare cu scenograful Adrian Damian, după asistența comună la spectacolul Rinocerii al lui Robert Wilson.

Adrian Damian (n. 1984) a semnat până în prezent peste patruzeci de scenografii, colaborând cu importanți regizori precum Mihai Mănuțiu (cu care a realizat 21 de spectacole), Robert Wilson, Radu Afrim, Radu Alexandru Nica, Bobi Pricop, Peter Schnider, Roberto Bacci, Alexander Hausvater, Ada Lupu etc. În 2016 a fost laureat cu premiul UNITER pentru scenografia spectacolului Cântăreața cheală, realizat la Teatrul Național din Iași, în regia lui Radu Alexandru Nica.

Eduard Gabia (n. 1979) se recomandă drept facilitator și contextualist, performând inovator în dans contemporan (în calitate de coregraf și dansator), teatru, film și muzică. A derulat proiecte pe scene din New York, Paris, Viena, Berlin etc. A fost distins cu Premiul Jardin d’ Europe și invitat să creeze în cadrul Festivalului de la Avignon, în 2011. În același an, în cadrul Expoziției Anuale de Arhitectură din București, a realizat, împreună cu arhitectul Justin Baroncea, un proiect care le-a dat posibilitatea să dezvolte sunetul în spațiul expozițional. Gabia este toboșar în trupa Karpov Not Kasparov (80’s oriental-electro-clash).”

Sursa: Teatrul Tineretului