Elveția. Paradisul nu e pentru toți.

Visam că sunt Heidi, fetița munților, încă de pe când aveam 5 ani. Semănam, eram de aceeași vârstă, iar formele de relief din orașul natal, aduceau și ele cu cele în care zburda Heidi.

Locuiam într-un bloc din cartierul Răcădău, a cărui ieșire dădea în pădure și, cât era ziua de lungă, trăgeam după mine sacul transparent cu jucării dezmembrate, păturica și câteva clătite cu gem făcute de mamaie, printre copaci, pe iarbă. Era universul meu solitar de care mă bucuram în voie: îmi alungeam și coloram unghiile lipindu-mi petale de flori, împleteam coronițe, beam apă din izvorul care-și găsea capătul într-un furtun gros al unei foste mașini de spălat- bucuria copiilor, cream jucării noi din cele care nu supraviețuiseră în forma inițială și visam. Visam și îmi imaginam multe. Cred că păduricea de pe Tâmpa e locul care m-a împins spre visare. Acum fac legătura: încă de atunci căutam un spațiu doar al meu în care să fiu lăsată să trăiesc așa cum mi-e mie bine: în liniștea gândurilor imaginate.

Apoi m-am mutat într-un alt cartier, între betoane. Nu m-am putut împăca cu ideea, așa cum nici Heidi n-a putut când a fost silită să coboare din creierul munților în Frankfurt. Nu-mi găseam locul și liniștea, însă am fost nevoită să mă adaptez: acum aveam 2 surori, nu doar una și nu mai încăpeam în apartamentul din fața muntelui.

În zilele-n care mă nimeream în curtea blocului cu copiii, ne jucam spunând tot felul de nume de țări. Știam foarte puține, iar în mintea mea, Suceava, Botoșani, Iași sau alte orașe în care-i auzeam pe copii că-și petrec vacanța de vară, “la țară, la bunici”, credeam că merg în țările străine care poartă acele nume. Mereu am suferit că bunicii mei trăiau în aceași țară cu mine, Brașov. Poate de aici și dorința de a străbate lumea-n lung și-n lat…ca să am de unde să mă întorc și eu entuziasmată și încărcată cu povești anacronice cu orașul.

La jocul de care vă spuneam, nu era zi în care să nu spun “Elveția”, țara fetiței Heidi. Mai târziu am aflat că, acolo, vacile nu dau lapte, ci cacao cu lapte din care se fac cele mai gustoase ciocolate. Ciocolata, e bine să știți, ocupă locul fruntaș în preferințele mele. Stă mărturie povestea din Costa Rica, dați click aici dacă sunteți curioși s-o aflați.

Prietena mea de la Teatrul Tineretului, Cristina, e foarte norocoasă. Are o soră care trăiește în Elveția, iar când a fost s-o viziteze, s-a întors cu o ciocolată de 500 g pentru mine. N-am văzut niciodată o ciocolată mai mare. Cred că acela a fost momentul în care s-a reactivat visul copilăriei, drept urmare, mi-am informat soțul că vreau să mergem în vacanța de iarnă în patria ceasurilor, a bricegelor, a brânzeturilor, a băncilor (dețin unul dintre cele mai bine puse la punct sisteme bancare, nu degeaba a fost paradisul fiscal- nu ofereau informații despre conturile clienților), a ciocolatei.

Heidi

Zis și făcut. În 4 zile am reușit să cutreierăm 3 orașe: Basel, Zurich și Geneva. Aceasta este și ordinea în care le-aș recomanda. Dar, să le luăm pe rând:

Primul lucru pe care l-am văzut în Basel a fost Fântâna Tinguely din fața muzeului omonim, construită pe locul în care se ridica scena Teatrului Municipal. Pentru cele 10 sculpturi mișcătoare, Jean Tinguely, pictor și sculptor elevețian Dadaist, a folosit piese care compuneau scena.

Cum am ajuns la recepția hotelului, am primit câte un card de călătorie, gratuit, pentru toate mijloacele de transport în comun. Se zvonește că nu există controlori, cu toate astea, lumea cumpără bilet. Și bine face. Contribuie și asta la nivelul ridicat de trai și educație.

AmaWaterways

Hotelul se afla în mijlocul Pieței de Crăciun (foto: amawaterways), printre căsuțele cu bunătăți și diorama cu ieslea sfântă, la care câțiva băieți munceau pentru a o strânge. Eram lihniți, cu toate astea, nu am intrat în primul restaurant, ci am căutat pe internet ceva mai altfel. Mă îngrozea gândul că o să dăm minum 30 franci elvețieni, aproximativ 120 lei, pentru un fel de mâncare. Cam așa stau aici lucrurile. Și am nimerit cum nu se putea mai bine, la Markthalle. Poziționată în imediata apropiere a gării, cu oameni de toate vârstele și categoriile sociale, dar, mai ales, cu fel de fel de restaurante ambulante. O hală cu mese câmpenești la care puteai servi mâncare cu specific: thailandez, vietnamez, argentinian, indian, japonez, sud african, afgan, persan, italienesc, arăbesc, etiopian și lista poate continua. Dincolo de diversitate, mai e și avantajul prețurilor mai puțin bombastice.  Foto: altemarkthalle.ch

altemarkthalle.ch 1

Sunt un fan declarat al preparatelor asiatice, drept urmare, m-am oprit în fața doamnei care mi-a gătit o supă vietnameză demențială cu vită, lemongrass, chilly, lime- „Pho Bo”, și un rulou- „Saigon Rollen”, prin care întrevedeai fâșii din piept de pui, creveți și legume crocant de proaspete, scăldat în sos de arahide. Doamne, cât mi s-a făcut de poftă!

Restaurant vietnamez

Încântată peste măsură de experiența culinară, am luat-o la pas până-n centrul istoric, minunându-mă de clădirea cărămizie, impecabil întreținută, despre care aveam să aflu că e Primăria. E atât de mare încât nu mi-a încăput în fotografie, însă s-au descurcat mai bine alții: basel-peace-office.

Basel Peace Office

Una dintre marile atracții turistice este Grădina Zoologică. După ce am cutreierat 4 continente, văzând animalele trăind în habitatul lor natural, nu mai pot să merg la Zoo. Imaginile de aici nu se suprapun cu cele pe care mi-a fost dat să le văd când am fost în safari, de exemplu. Am auzit însă că este cel mai mare parc zoologic din Elveția și că merită o vizită, aduce împreună peste 600 specii. Pe mine însă, nu m-a convins, e ca și cum aș merge la o închisoare a animalelor…

Așa că m-am plimbat pe străzi, schimbând impresii cu soțul meu: nimic nu pare făcut la întâmplare, este o mixtură de curățenie, ordine, bun gust și măsură. Iii, ce pod frumos! E podul de piatră de deasupra Rinului, Mittlere Brücke, despre care am citit. Ce fain pică luminile orașului pe suprafața apei, o poleiesc.

trekearth.com

Nu creed! Vreau aici. Acum. Iar în secunda imediat următoare am și cerut 2 bilete la casieria muzeului “Lumea Jucăriilor” sau “Casa Păpușilor” (Spielzeug Welten Museum). Imaginați-vă camera copilăriei ca pe o clădire cu 4 etaje în care stau ordonate peste 6000 jucării, dintre care: 2500 ursuleți de pluși- cea mai mare colecție din lume, trenulețe, mașini, case în miniatură, cofetării, frizerii, piețe, saloane de înfrumusețare, bucătării… Toate la un loc formează o oglindă a societății din secolele XIX și XX. Ce căutau în universul ăsta întruchipările unor săli de clasă, vă spun franc că n-am înțeles. Însă m-am bucurat când am văzut miniaturile unor săli de operă, teatru dramatic și teatru de păpuși. Locul ăsta e o oază de inspirație pentru orice artist, cu precădere scenograf sau designer. Aruncați o privire pe site-ul official, de unde am luat și eu fotografiile. Sabina-Heidi n-ar mai fi plecat de acolo, însă au început să se stingă luminile, iar ea se teme de întuneric.

Chiar dacă se înnoptase bine, tot ne-am suit în tramvaiul care, în 18 minute, ne-a dus din centrul orașului elvețian până în Germania. Doar așa, într-o plimbare scurtă tur-retur. Și mai e un tramvai la fel de grozav care duce în Franța, trecând prin vamă fără să se sinchisească să oprească măcar.

Haideți repede, repede, urcați cu noi în tren, în 50 minute vom fi la Zurich! Capitala Elveției este Berna, ca să înlăturăm confuzia că ar fi Zurich, cel mai mare oraș, de altfel.

În “inima comercială a Elveției”, parcă prețurile sunt și mai razna. Branduri, branduri și iar branduri. Nu am intrat în niciun magazin, opulența mă crispează, însă mi-am satisfăcut curiozitatea de a mă uita la prețuri. Culmea, erau expuse în vitrină…ca să te descurajeze să perturbi liniștea în care zac vânzătorii, oare?

luxemburgerli

Am mințit, undeva tot am intrat: la “Sprungli”, universul prăjiturilor și al bomboanelor, cum altfel? Am lăsat un pumn de franci pentru câțiva “Luxemburgerli(foto:spruengli.ch)– un soi aparte de macarons aerați cu cremă și aromă fină, făcuți manual, bucată cu bucată. Să mai zic că pentru o cafea cu ciocolată, comandată de soț, ne-au jupuit de 60 lei? Am savurat fiecare firimitură și înghițitură, după care am luat-o la sănătoasa; mă cunosc, nu rezist ispitei de a mă înfrupta fără măsură din toate.

Am făcut 13-14 pe podul rutier Münsterbrücke, sperând să mă aleg cu câteva fotografii frumoase. Mna…oamenii aveau o plăcere sadică să-mi treacă prin cadru. Așa că m-am uitat la Biserica Fraumünster (foto 1- dreamstime.com) și la Marea Catedrală-Grossmünster (foto 2-Panoramio), până m-am asigurat că n-o să le uit.

Tot rătăcind prin oraș, mă holbam nedumerită la oamenii care leneveau pe terase și nu puteam să-mi explic de ce stau acolo atâta timp cât niciunul dintre ei nu fumează? Da, așa se explică: sunt obișnuiți cu temperaturile joase, iar cele 6 grade, pentru ei, sunt ca o mângâiere. Mi-am văzut de treabă, am cumpărat niște sandwich-uri, că de, mi-a trebuit Sprungli, și, știre bombă, senzațională, incredibilă: le-am împărțit cu lebedele de pe lacul cu același nume. Am vrut să șterg din memoria înaripatelor măcelul produs de concetățenii noștri cu ani în urmă. Și treaba-i simplă: le lipseau ori memoria, ori resentimentele, căci după primele bucăți de pâine, au semnat toate condica.

DSC02718

Am continuat plimbarea căscând gura la brazii îmbrăcați doar în ghirlande de lumină aurie și la instalațiile lungi de câțiva metri care atârnau din tavanul orașului spre pământ, amintindu-mi ce frumoasă e simplitatea.

Am zâmbit și am intrat într-un sushi bar unde seara s-a încheiat cu o cină memorabilă. Recunosc: “nu există dragoste mai sinceră decât dragostea pentru mâncare”.

Sushi bar

În ultima zi de vacanță am ajuns la Geneva, al doilea oraș ca mărime din Elveția, după Zurich. Ne-am plimbat cu barca- varianta lor de autobuz, de pe un mal pe altul, am văzut Palatul Națiunilor (cel mai mare centru diplomatic din lume, ONU) și Scaunul cu aproape 4 picioare, “Broken Chair”, o sculptură în lemn de 12 m și 5,5 tone, creația artistului Daniel Berset. Monumentul din fața Palatului simbolizează “opoziția față de minele de teren și bombele cu dispersie și acționează ca o reamintire a politicienilor și a altor persoane care vizitează Geneva.”

ONU

După câțiva pași, ne-a picat în mână o broșură a Festivalului Luminilor, aflat în plină desfășurare, așa că am pornit în căutarea locurilor indicate. Nu conta că era ploaie, vânt, iar eu păream Mary Poppins, am mers din loc în loc și am apreciat fiecare felinar și corp luminos ieșit în cale, precum și palatele care-au suferit intervenții estetice în vederea transformării lor în hoteluri cu un număr de stele care formează constelații.

Felinare.jpg

Ce să vă mai spun despre orașul în care locul 1 în topul atracțiilor turistice îl ocupă un jet de apă, iar imediat după, Ceasul cu flori din Grădina Engleză? Râd eu râd, dar Jet d’Eau suge apa din lacul Leman (sau Geneva), cel mai mare din Europa, și o lansează la 140 m înălțime, câștigând astfel titlul de “cea mai înaltă fântână din lume. Foto: MySwitzerland.com

MySwitzerland.com

Și cu asta, cred că s-a făcut vremea concluziilor: în țara preciziei și a orei respectate, când ne îndreptam spre aeroport, s-a pus de-o grevă feroviară. Sunt norocoasă, trăiesc momente istorice. Dincolo de asta, să n-aveți nicio grijă, în Elveția se vorbesc patru limbi: germană, franceză, italiană și un derivat din latină, retoromană. Dacă nu vă sunt familiare, știu și engleză la fel de bine, iar trenul poate fi înlocuit cu succes de autobus.

Heidi

Dacă-mi permiteți, în încheiere, o să vă fac o recomandare: cartea „pentru copii și pentru cei care iubesc copiii”, “Heidi”, scrisă de Johanna Spyri, în 1881. Wikipedia spune că este “una dintre cele mai bine vândute cărți scrise vreodată și una dintre cele mai cunoscute lucrări ale literaturii elvețiene.” Îmi aduc aminte că sorbeam nu doar fiecare filă, ci și fiecare cadru din film. Știați că s-au făcut peste 20 ecranizări și un music hall pornind de la povestea fetiței care trăia în Alpi? Un regret am, că n-am ajuns în Heidiland, o zonă turistică din Elveția dedicată personajului meu drag.

Swissinfo

Cu toate astea, la distanță de 30 ani, copilul din mine s-a bucurat să vadă prima țară al cărei nume l-a învățat. Și, chiar dacă nu a ajuns pe platourile muntoase pe care alerga Heidi, s-a rostogolit prin nămeții alpilor din țara vecină, Franța. Aveți aici povestea din Chamonix și  filmarea cu primul om de zăpadă surprins râzând.

Sabina Heidi

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s