Pe 18 august 2015, cu o zi înainte să sărbătorim 2 ani de relație, în timpul unei cine în obișnuitul nostru restaurant, Cristi mi-a spus că are o idee. Eu, obosită de abundența lui de idei, l-am întrebat mimând interesul:
– Ce idee, baby?
Atunci, cu gesturi încurcate și ascunse, a scos o cutiuță mică din buzunarul pantalonului și, în secunda imediat următoare, m-am trezit cu un inel pe deget…ul potrivit! 
– Să facem familia Mațuște (adică combinația dintre o rățușcă- cum mă alintă el și o maimuță, cum îl alint eu).
Picături de emoție i se prelingeau pe ceafă și tâmple, ochii i se tulburaseră, iar în privire îi juca un sentiment nou. Eu nu înțelegeam ce era cu el, nu-l văzusem niciodată așa… tulburat!?
– Vreau să fii (aproape imperceptibil)… doamna Mațuște. 
Mă uitam la inelul cu pietricică verde (smaraldul este  piatra speranței, simbolul nemuririi, al rezistenței în fața energiilor negative și al dragostei eterne) și nu înțelegeam. N-am zis nimic, el tot așteapta…
– Nu știu ce să spun, m-ai luat prea tare prin surprindere…
I-am răspuns anemic la îmbrățișare, întrebându-l fără delicatețe dacă a băut – paharul înalt cu bere nefiltrată și cel cu Jager erau însă neatinse.
– Mi se pare că visez, nu-mi dau seama ce se întâmplă…
– Maimuță iubești rățușca și vrei să stai toată viața împreună. Maimuță ești emoționat.
– Și când ai vrea să…? (neîndrăzneala dată de faptul că eu am crezut că asta n-o să se întâmple niciodată)
– Mâine.
– Cum mâine? (Doamne, cât e de hotărât!) Nu, e prea repede, nu vreau să fie pe grabă (pe parcursul întregului moment, ca niciodată, eram pokerface).
– Ca să nu te răzgândești (sinceritate camuflată într-o glumă).

Cum am ajuns acasă, ne-am pus pe făcut lista cu invitați, propuneri de dată, detalii legate de cununie, alegerea nașilor, a domnișoarelor și a cavalerilor de onoare, fixat echipa foto- video, conceput buchetul de cununie, tortul- toată lumea care mă cunoaște ceva mai bine știe că am o pasiune pentru dulciuri și că-mi place să desenez torturi pe care le dau apoi cofetarilor ca să le materializeze. Voiam ceva care să se lege de urarea „Casă de piatră!” După câteva zile de căutări, am găsit soluția: un tort în formă de căsuță, albă, cu acoperiș maro- așa cum visăm că o să arate casa noastră, cu acoperișul nins, coroniță la intrare și 2 oameni de zăpadă: un el și o ea- zâmbitori. (Cofetăria „Chocolada”, Brașov

A doua zi le-am dat surorilor mele vestea cea mare (și undă verde să o facă și ele- vorba aia, fiind cea mai mare, trebuia să fiu prima care se căpătuiește) și am pus la cale întâlnirea părinților. Am răscolit magazinele după o sticlă de vin din 2015, tata are o colecție de vinuri din anul fiecăreia de naștere, precum și din anul căsătoriei lor, așa că am vrut să ducem tradiția mai departe. N-am găsit, dar ne-am reorientat și am luat una din anul în care ne-am cunoscut, urmând ca acesta să fie darul pe care Cristi i-l va oferi tatălui meu când mă va cere. În ziua 5, părinții mei au ajuns la București. Habar nu aveau de ce i-am invitat. Cristi își  făcea curaj, strângând sticla cu ambele mâini la spate, eu încercam să-l fac atent pe tata, cu un amestec de jenă că sunt copilul lui, dar am ajuns atât de mare încât fac pasul ăsta, însă, înainte să apucăm să spunem ceva, zice: „Ce, vrei să-mi spui că te măriți?” Mda, măcar n-a trebuit să se mai chinuie Cristi cu cererea.

După o săptămână aveam deja confirmate cele două cupluri de nași, domnișoarele de onoare, precum și data cununiei: miercuri, 23 decembrie, ora 12:00, la Primăria Brașov, orașul meu natal.

De ce 23 decembrie? Din două motive: 1- pentru că nu petrecuserăm niciodată Crăciunul împreună, alegând să fim alături de părinții  și surorile noastre, în București, respectiv Brașov, iar cununia a fost prilejul perfect pentru a sărbători primul Crăciun alături de cele două familii reunite. 2- Ne-am dorit să ne bucurăm de două ori, astfel încât am decis să avem o nuntă/ cununia iarna și una/ slujba religioasă și petrecerea mare, vara.

După câteva ore de stat cu laptop-urile în brațe, am  găsit cea mai potrivită cabană, la Dâmbovicioara, unde urma să petrecem cele 3 zile de sărbători laolaltă cu familiile devenite una. Este, de departe, cel mai fain loc de  cazare din România, după părerea mea. Iar proprietarii sunt minunați.

Verighetele, alese după doar 3 săptămâni de la cerere, în urma unui periplu la Târgul de nunți de la Romexpo- unde Cristi a dat dovadă de prea puțină răbdare, acceptând să-i prezint ultimele 2 opțiuni din care să aleagă și nimic mai mult, au fost cadoul pe care ni l-a făcut familia mea. Urmând astfel o altă tradiție: părinții mei au primit în dar verighetele de la familia tatălui meu. Am decis să le punem la nuntă ca să apucăm să le gravăm (noi…adică eu) și să fie sfințite de preot.