De când sunt angajată la Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, ajung extrem de rar la cinematograf, însă aseară, fiind în București, patria mall-urilor cu zeci de săli de cinema, mi-am făcut timp pentru o premieră.

De obicei, aleg filmul în fucție de distribuție și regizor. Și nu m-am abătut de la acest principiu nici de această dată: „Sully”, în regia lui Clint Eastwood, cu Tom Hanks în rolul principal. Nu sunt mare fan Tom Hanks, însă îmi plac subiectul și Eastwood.

Pentru mine, un film, un spectacol, un concert, o carte, sunt povești, în primul rând, ocazii să pătrund în noi universuri. Nu mă uit la un film sau la un spectacol de teatru ca să fac analiza procesului scenic, ci pentru a mai trăi o viață, pe cea a personajului purtător de poveste.

„Sully” este un film biografic, cu nota 7, 9 pe IMDb, despre Chesley Sullenberger, pilotul erou care pe 15 ianuarie 2009 a reușit să salveze viețile tuturor celor 155 pasageri aflați la bord, amerizând pe râul Hudson. N-a fost o reușită, ci un miracol, așa cum reiese și din testele făcute ulterior pe simulator.

Poate că mulți dintre voi nu empatizează cu subiectul, însă eu, după 113 zboruri (interne, regionale, internaționale, intercontinentale, de agrement, de linie sau chartere), un zbor anulat pentru că s-a stricat un motor, asta după ce ne-au îmbarcat și ne pregăteam de decolare, o aterizare ratată, un zbor cu  BeechCraft 1900 deasupra Everestului, unul cu Cessna 208, a cărui loc era la muzeu, nu în aer, și al cărui pilotul citea ziarul, dând impresia că joacă un videogame care a încetat de mult să-l mai intereseze, am stat 96 minute, cât durează pelicula, cu palmele strânse etanș în jurul mâinii soțului, încercând să-mi înnăbuș lacrimile, suspinele, frica și gândul că până acum am fost norocoși, dar cine știe ce urmează?

Prima oară am zburat când aveam 25 ani, eram împreună cu alți 4 prieteni, dintre care unul singur mai zburase și mergeam la Paris, la un Youth Exchange. Aveam rău de mișcare și înălțime și trebuia să stau pe toată perioada zborului cu corpul nemișcat și capul țintuit înainte. Nici nu se punea problema să citesc sau să am vreo activitate recreativă. Și am ținut-o așa cel puțin 30 zboruri, reflectând la timpul pe care-l puteam petrece altfel. Cu timpul însă, m-am obișnuit cu mișcarea și n-a mai fost o problemă. Însă au început să apară momente, mai ales pe zboruri mai lungi de 8-10 ore, când tot ce vedeam dedesubt era oceanul, în care îmi spuneam rugăciunea-n gând cu speranța că nici de această dată nu voi auzi: „Capul jos/ puneți-vă vesta de salvare/ pregătiți-vă de impact”.

Cu toate că avionul este cel mai sigur mijloc de transport, m-am întrebat deseori cum aș reacționa într-o situație limită, iar rezultatul imaginației mă arăta lucidă, demnă, împăcată și cu zâmbetul pe buze. Asta-mi doresc să fie ultima mea imagine cu mine. Însă gândul la cei dragi și la suferința provocată, recunosc, mă transfigurează. Iar în acest sens, ajută și filmul, sunt câteva cadre menite să înmoaie și cele mai brave inimi.

Am ieșit din sală suflându-ne nasurile și bucurându-ne că n-am fost doar un număr în urma unuia dintre zborurile care ne-au dus în vacanță. Bine, și cu conștiința faptului că trebuie să-mi fac un obicei din a-mi anunța familia că pornesc într-o călătorie abia când ajung la destinație. Nu de alta, dar știu prin ce trec, de câte ori mă știu plimbându-mă printre nori, sora mea, Denisa, mama și bunica- care mă întreabă mereu la întoarcere : „Ce faci, tu…(caută, caută și alege de fiecare dată același apelativ, țâșnit cu poftă și urmat de un râs eliberator) zburătoareo? „. Ceilalți membrii ai familie se țin bine pe poziție, nu se arată alarmați, îmi cer doar să le dau un semn imediat după aterizare, iar eu o fac ca un pilot automat.

Dacă aveți poftă de puțină dramă sau de un motiv ca să eliberați lacrimile care nu se lasă plânse, mergeți la „Sully”. Vă las mai jos programul, însă vă rog să-mi promiteți că nu vă adânciți în suferință și că vă scuturați repede pentru ca la ora 18:00 să veniți la Teatrul Excelsior, unde joc spectacolul „Aproape” pentru prima și singura dată în București. „Aproape” este un spectacol care ne reamintește cât de mult bine ne fac dragostea și râsul.