Lungs- un spectacol nerecomandat celor care refuză să trăiască

Am ajuns acasă. Am plecat țintă de la Teatrul Act. Nu voiam să interacționez cu nimeni, de teamă să nu încerce careva să mă smulgă din starea-n care m-au băgat Denisa Nicolae și Liviu Romanescu prin intermediul spectacolului „Lungs”.

De vreo 3 ori m-a întrebat soțul meu ce am și dacă sunt bine, văzând însă că nu-i răspund și că m-am înfipt într-o prăjitură, cred că și-a dat singur răspunsul. Mă uit la mărturia primită la intrarea în sala de spectacol, o desfac, citesc fiecare rând, retrăiesc momente și rămân cu gândul blocat la pliculețul din hârtie reciclată în care zornăie, ca într-o jucărie pentru bebeluși, semințe de salcâm. Salcâm…de ce salcâm? Nu poate să fie o alegere întâmplătoare.

„Salcâmul este considerat o specie invazivă, necesită multă atenție, are flori parfumate adunate în ciorchini, scoarță toxică, crește spontan pe aproape orice fel de teren, chiar și pe nisipuri nefixate, fiind cultivat pentru fixarea lor, iar semințele își păstrează mulți ani capacitatea de germinare.”

Oook, păi…cam așa aș descrie eu spectacolul: invaziv, plăcut, toxic, dar cu puteri miraculoase, fertil.

Sala arată ca o cutie neagră cu 4 pereți: pe 3 dintre laturi stă publicul, ca pe podium, locurile sunt așezate-n 3 trepte, iar pe cea de-a 4-a, cei doi actori. Facem toți parte din povestea care, la început, prin lecturarea voit detașată a actorilor, ne ține la distanță de subiect. Însă, pe măsură ce situațiile scenice capătă contur și greutate, lumina scade tiptil, spectacolul care părea lectură sfărâmă convenția, sau preconcepția, se fac acțiuni, încep să li se întâmple lucruri cu adevărat celor doi, interacționează fizic, începe tornada.

Un tăvălug de senzații, trăiri și sentimente se amestecă în mine, lăsându-mi prea puțin timp să decantez ce mi se întâmplă. Dacă la început m-am entuziasmat la gândul că o simplă lectură a unui text are așa impact asupra mea, cum numai în facultate mi se mai întâmpla, când îmi ascultam colegii citind un text la prima vedere și-mi părea mai prețios ce se năștea atunci între ei decât produsul finit- spectacolul repetat câteva luni și împopoțonat cu lumini, costume, decoruri și interpretări fabricate, spre final simțeam cum urcă din stomac până în gât un nod de lacrimi, mă gâdilă în nas și urcă până în ochi, împrăștiindu-și efectul în mintea mea deja dezordonată: Vreau un copil! Nu, vezi, Sabina, ai dreptate să nu vrei copil, de ce să-l aduci în lumea asta cu care nu te armonizezi? Pot să trec peste orice încercare în căsnicie atâta timp cât există răbdare, înțelegere, atenție, iar el nu așteaptă un manual de utilizare a mea! Planeta, Doamne, ce e cu planeta asta? Ne apasă poluarea cum apasă elefantul covrigeii Toortitzi. Daaaa, și Cristi îmi face micul dejun… Mi-e frică de schimbare! Ce moment, câtă vulnerabilitate are Denisa! Îmbătrânim. Nu, nu, nici nu vreau să mă gândesc că tu o să pleci de pe lume și eu o să rămân… Cămin de bătrâni, săracu’ tataie, oare i-ar fi fost mai bine dacă-l duceam acolo?

După ce ne trăim incotrolabil sentimentele, ne revenim, dăm o raită cu privirea unii la alții ca să vedem cum a picat în noi momentul. Unele dintre noi își șterg elegant, cu gesturi repetate, ochii umeziți, unii dintre ei fac pe durii, cuplurile se ghemuiesc în gesturi afectuoase- cei de 20 ani își cuprind iubita pe după umeri, ținând-o sub aripa lor protectoare, cei de 30 – el îi ține mâna pe picior/ ea își pleacă capul pe umărul lui , 40 – ea îi cuprinde brațul cum ai cuprinde toarta unei cești cu cafea într-o dimineață târzie petrecută împreună, el e prea domn ca să-și permită o reacție, 50- palma ei stângă se încleștează cu palma lui dreaptă și privesc drept în față. Soțul meu e între vârste, parcă mi-ar pune mâna pe genunchi, dar nu se cade, suntem, totuși, într-o sală de teatru.

Atât.

„Lungs” îți taie respirație. Pentru ca apoi să te reînvețe să respiri.”