Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, are o nouă actriță angajată

Toate lucrurile bune se întâmplă primăvara!

Într-o dimineață târzie de început de primăvară, în care ora 11 m-a prins dormind, așa cum extrem de rar se întâmplă, am primit telefonul salvator, telefonul acela legedar la care fiecare actor tânjește. Acestă convorbire telefonică mi-a adus șansa unui nou început, un început pe care credeam că nu mi-l doresc, un început căruia nu credeam că o să-i fac față, un început pe care altădată aș fi jurat că o să îl întâmpin cu un refuz categoric.
N-a fost așa. Mintea mea abia trezită nu reușea să discearnă între vis și realitate, mă gâdila pielea de la agitația sângelui prin vene, eliberam entuziasm prin toți porii și trăiam o bucurie cum nici în momentul în care mă căutam disperată pe listele de la admiterea la facultate, pornind de la respinși la admiși, și găsindu-mă pe primele poziții, nu am trăit.
A fost așa cum îmi imaginez cererea în căsătorie: o explozie de entuziasm, o eliberare, o fericire fără margini, o așteptare care a luat sfârșit. Așa a fost pentru mine propunerea regizorului Vlad Cristache de a juca în două spectacole de-ale lui (Revansa și Aproape), cu tot cu oferta de angajare la Teatrul Tineretului. Și tot așa a fost și răspunsul pe care i l-am dat: un DA spus fără să stau pe gânduri, un accept organic, viu, din toată inima.
După cinci săptămâni fără o zi, mă urcam în micuța mea mașină încărcată până la refuz cu valize, flori, cutii, rame foto, genți, amintiri și porneam spre Piatra Neamț. Era prima dată când parcurgeam un drum atât de lung la volan, singură. Locul din dreapta oricum era încărcat cu lucruri indispensabile repetițiilor: echipamente de mișcare, cutii cu ceai, texte, șervețele, termos, ciocolate… Gândurile aveau o viteză neregulamentară, întrebările se nășteau pe rând și fomau un șir fără capăt. Am încercat să le alung și să acord prioritate peisajului: găini crăcănate și grăbite țopăiau la margine de drum, livada cu pomi scunzi, noduroși, cu crengile întortocheate, ce pot servi liniștiți drept sperietori, trecea pe lângă mine în grabă, un cuib spațios de barză își căuta echilibrul în vârful unui stâlp de telegraf, o ceată de copii înalți de-un metru ieșea din curtea unei școli, fântâni cu lanțuri lungi și ruginite stăteau umile lângă curți, un tractor beteag zgâria linistea, cârtițe atotcotropitoare răscoleau pământul, iar o roabă plină cu merinde era împinsă greu înspre mine- semn de belșug.

Pe nesimțite, s-au înălțat o arcadă și un panou care a știrbit de tot, n-au mai rămas decât amprentele literelor care erau odată: Piatra Neamț. Aoleo, am ajuns? Simt aerul de munte și văd orașul deschizându-se în fața mea. Am emoții! Încotro să merg? Pe unde?
E ora 20, aproape întuneric. Opresc motorul în fața unei clădiri de poveste ce găzduiește Teatrul Tineretului. E a doua oară când vin în orașul ăsta. Prima dată a fost cu o lună în urmă. Sunt singură pe străzi și îmbrăcată prea subțire. Măcar ploaia s-a îndurat de mine și și-a scuturat ultimii stropi înainte să cobor din mașină. Dau un telefon, deschid pentru prima oară ușa de la Intrarea Actorilor, iau cheile de la apartament, încântată că domnul de la poartă e binevoitor și-mi explică cum să ajung la noua casă. Mă învârt în cerc preț de vreo 15 minute, semn clar că n-am înțeles nimic din indicații, apoi parchez. Aici o să locuiesc, la parterul unui bloc din aproprierea pădurii și a ștrandului, cu vedere la un mic părculeț, într-un apartament de serviciu pe care o să-l împart cu doi dintre noii mei colegi: Mircea Postelnicu și Vlad Cristache. Superb.
Nu mai am răbdare, abia aștept să treacă noaptea…și trece! Cu emoții, curiozitate și speranță, plec împreună cu regizorul și cu vechiul meu prieten, actorul Mircea Postelnicu, aflat în aceași situație ca și mine, spre teatru. E plin de oameni calzi și primitori aici. Facem cunoștință cu tot personalul de la birouri, ni se face un tur al teatrului, îi cunoaștem și ceilalți trei actori din distribuție, pe domnul director Liviu Timuș- care ne smulge promisiunea de a nu pleca curând, pe regizorul tehnic, pe cabinieră, pe secretara literară…

Ni se deschide ușa sălii de lectură, fostă sală de balet: textele abia scoase din xerox tronează pe masă, o carafă cu apă proaspătă așteaptă să ne liniștească gâturile uscate de emoții, creioanele cu vârfuri prea ascuțite sunt aliniate în dreapta fiecărui text, iar Pietricica ne oferă o priveliște ireal de frumoasă. Ne alegem pozițiile la masă și începem să dăm glas poveștii. „Revanșa”, de Michele Santeramo.

De azi sunt Marta și sunt fericită. De azi, sunt angajată. Pentru prima dată după 14 ani de activitate în domeniu, încep să acumulez: vechime pe cartea de muncă, speranța că teatrul de stat și cel de provincie nu se regăsesc în zvonurile care au încercat să-mi otrăvească auzul și încrederea că publicul ne va fi alături în încercarea de a readuce Teatrului Tineretului faima de altădată.

Să înceapă „Revanșa”!