Malawi, m-ai făcut bine

A fost odată ca niciodată o fată călătoare. Ochii ei mari fuseseră atinși de farmecele unei vrăjitoare și nu mai stăteau deschiși decât atunci când îi hrănea cu imagini fără seamăn. Umbla din ce în ce mai mult, trăgând după ea speranța că o să găsească locul care-i va reda vederea de altădată.
Într-o bună zi, băiatul îndrăgostit peste măsură de fata cu ochi vrăjiți, a smuls-o din lumea ei fără lumină și a urcat-o într-un aparat de zbor. Nu îi văzuse niciodată ochii, însă își promisese că o să găsească locul despre care vorbea ea, desprinzându-i astfel, o dată și pentru totdeauna, pojghița care i-a sudat pleoapele cu gene lungi.
Se zvonea că într-un loc îndepărtat, numit Malawi, exista o plajă cu efecte miraculoase. Ei bine, n-au mai pierdut nicio secundă: timp de trei zile și trei nopți au umblat printre nori, traversând mări și țări, până au ajuns pe malul lacului Malawi, al treilea ca mărime din Africa și al 9-lea din întreaga lume. Primul indiciu corespundea: cifrele 3 și 9. Dar să nu vă închipuiți că a fost așa ușor de găsit, căci lacul se întindea pe suprafața a trei țări: Mozambique, Tanzania și țara omonimă, Malawi. După lungi și aprige căutări, au ajuns în statul din urmă, unde însă, aveau nevoie de viză. Au stat ei ce-au stat la cozile lungi, îndurând setea și foamea, dar s-au și amuzat auzindu-i pe localnici întrecându-se în autoironii: “That’s Mama Africa!”
Lizimba, cârmuitorul volanului unei mici mașini care le-a indicat locul vestit, s-a oferit să îi aștepte 4 zile pentru a-i duce înapoi la aparatul de zborul. Mulți Oameni aveau să întâlnească în țara despre care nu știau mai nimic. Nimic mai mult decât lucruri cutremurătoare: că 67 % din populația țării a fost atinsă de un virus necruțător, HIV, care face ca-n fiecare zi să aibă loc câte o înmormantare, că bâzâie țânțarul anofel, iar mușcătura femelei produce o boală mortală numită malarie și, mai mult decât atât, că în apa lacului, în fiecare dimineață, o specie de melcișori eliberează o bacterie răufăcătoare. Doar doi oameni trecuți de 30 ani a putut vedea călătoarea noastră prin intermediul vorbelor iubitului ei, care îi povestea în timp real tot ce vedea și se întmplă. Și așa au dezlegat și al doilea indiciu: locul căutat se află în cea mai săracă țară din lume, acolo unde un virus nemilos a atins o mare parte din populație. El stătea lângă cârmaciul volanului, ea în spate, cu ochii închiși țintiți spre geam, desenând cu ochiul minții tablouri compuse din sunete mici, miresme și adieri de vânt, încercând să vadă dincolo de aceste nenorociri.
El a vorbit neîncetat de atunci, oferindu-i călătoarei descrieri amănunțite ale fiecărui om, animal, peisaj sau lucru întâlnit în cale: tarabe cu legume care trezeau pofte, piramide de portocale galbene, ananas zemos, baby bananas încă verzi, smulse cu tot cu ramură de pe tulpină, porumb copt pe grătar mânjit cu sare zgrunțuroasă, casava- o rădăcinoasă lungă de 2 m care aduce la aspect cu hreanul, se mănâncă crudă și e bombă de energie, cocotieri pălugi, o fetiță de un metru înălțime care ducea în spate un frate mai mic ce o cocoșa într-atât încât degetele mâinilor ei lăsau dâre pe nisip, băieți înșirați de-a lungul drumului care vindeau șoareci de câmp trași pe o țepușă, ca o frigăruie, un fel de mâncare des întâlnit în locurile acestea, Otter Point, cel mai frumos loc din Parcul Național Malawi, unde își au casa maimuțe fricoase, păsări ca-n benzile desenate, pești multicolori și mulți, mulți șerpi. Șerpi? Auzind acestea, fata călătoare a avut o mică tresărire.
Pescărușii gălăgioși și păsărelele care ciripeau în cor, le-au ghidat pașii spre stâncile ce-și scot eau mândre capul chel la soare, iar picioarele umflate de atâta stat și le țineau scăldate în apa lacului, ca-ntr-un lighean cu apă rece, proaspătă. Caiacul vâslit de ei în tandem a scos în careu vulturi, bancuri de pești, hiene cu privire lacomă, maimuțe nerușinate care se căutau de păduchi în fața lor, dar și pe una mai curajoasă care s-a apropiat tiptil de mâna întinsă a fetei, eliberând-o de alunele și nucile de macadamia abia culese. Atunci, ochii ei au încercat o dezlipire și…nu, s-au închis imediat la loc! Of…
Pe plaja cu grăunțe de pietriș se auzeau cât era ziua de lungă hohotele de râs ale copiilor. Toți veseli și curioși. N-au râs însă niciodată de călătoare, nici măcar atunci când s-a împiedicat și a căzut în plasa pe care pescarii o croșetau la mal. Ei nu păreau să cunoască răutatea. Ba mai mult, de câte ori o întâlneau, îl rugau pe băiat să-i lase să o poarte și ei de mână pe plajă, printre mesele întinse la soare ce serveau drept tărgi pentru sardinele prinse-n plasele cu ochi mărunți. La fiecare contact al palmei ei cu mânuțele mici, umede și nisipoase ale copiilor, ochii i se deschideau preț de o clipită. Ca s-o ajute să-i păstreze deschiși, copiii se aliniau unul în spatele celuilalt și-și predau ștafeta la ținerea ei de mână. Cu toate astea, ochii i se plecau la loc, lăsând loc înserării.
Ziua și noaptea erau egale pe tărâmul poveștii noastre. Când orologiul anunța orele 18, soarele își punea masca de scafandru și se scufunda în lac, se instala frigul, iar lingura lungă de lemn se izbea de pereții unei tigăi, anunțând ora mesei. Bucatele pregătite cu iscusință de bucătarul zis și Chef, un domn mărunțel originar din Africa de Sud, cu mâinile arse pe câmpul de luptă din Irak, erau mereu un festin pentru papilele gustative.
Atmosfera de familie dată de adunarea tuturor călătorilor și angajaților în același loc pentru cină, serile lungite la un pahar de Amarula, muntele care-și înălța în beznă fruntea, cocotieri cu adierea lor dansantă, liliecii care-și întindeau aripile deasupra fetei cu părul în vânt, au trezit în sufletul ei un licăr de speranță că-și va recăpăta vederea. Părea într-adevăr un loc fără pereche.
În timpul care se scurgea pe durata cinei, la distanță de o privire, băiatul își continua relatarea: fete tinere purtau pe cap coșuri mari umplute cu lemne, bicicliștii parcurgeau distanțe kilometrice până acasă, camuflându-se perfect în noapte, microbuzele încărcate până la refuz cu înaripate și oameni istoviți de muncă treceau leneșe pe lângă micuțele cocioabe de paie adunate în pâlcuri… Se făcea, pe nesimțite, liniște. Familiile se așezau în jurul focului, singura sursă de lumină, iar băiatul puteau recunoaște în ei micii comercianți întâlniți, încă din zori, pe plajă.“ Toți zâmbesc, stai liniștită, n-am văzut nicăieri o așa stare de bine”, spuse îndrăgostitul într-o șoaptă prelungă.
Prima zi din cea mai friguroasă lună a anului își dădea atunci tiptil sfârșitul, iar după ea încă una, și încă una și tot așa. Simțind-o neliniștită de șuierul vântului, băiatul interveni:
“- Stai liniștită! Ce înseamnă dacă e vânt? Că nu…
– …sunt țânțari.
– Și dacă nu sunt țânțari?
– Nu facem malarie!
– Exact, deci vântul e bun!
– Stau liniștită…”
Și tot peisajul se cufundă subit într-o noapte lungă. La primele acorduri ale dimineții însă, patul cu baldachin și-a deschis voalurile, iar buzele lui ușoare, care abia îi atingeau ploapele ferecate, au trezit-o totuși. Se simțea bine, mai în puteri, senzația de rău camuflată cu noapte înainte fusese doar efectul expunerii îndelungi la soare. După un mic dejun luat în tihnă, la care a împărțit cubulețele de unt cu o pasăre mititică, au pornit spre plajă, într-o direcție neexploatată încă.
Ca niciodată, doi copilași ciocolatii cu zâmbete amețitoare au venit în viteză, țintă spre ei, purtând în mâinile lor muncite o hârtie mototolită: aveau meci de fotbal în câte zile și le lipseau atât mingea, cât și echipamentul.

13908844_10208275660423832_6819814616149635973_oÎnduioșat de întâlnirea cu visul acelor copii, băiatul, înainte să-i spună și ei ce-și doreau copii care nu le vorbeau limba, însă aveau un răvaș grăitor, a băgat adânc mâna în buzunar și a scos de acolo câteva bancnote pe care ei le-au metamorfozat în cele necesare.

S-au așezat apoi pe marginea lacului, în tăcere. Atunci, de nicăieri, au apărut alți patru care trăgeau după ei bidoane goale de ulei de palmier. Vreți să vă cântăm ceva, întrebă unul dintre ei? Fata a prins mâna iubitului într-o strânsoare, făcându-l imediat să înțeleagă că nu are cum să îi refuze. În mai puțin de un minut își instalaseră orchestra și dăduseră drumul spectacolului: doi băteau în bidoanele atârnate de un capăt și de altul al unui băț gros ce făcea instalația muzicală să arăte ca un balansoar, unul trimitea spre cer onomatopee de tot soiul, altul flutura două bețe și le ciocnea melodios la intervale scurte, iar pe măsură ce cântecul curgea și bidoanele își pierdeau echilibru, li se mai alăturau alți și alți copii, iviți de nicăieri, care dansau, chiuiau, râdeau de mama focului. Atunci, albastrul întunecat al ochilor ei se dezvăluise în toată măreția. Energia bună venită de la ei o cuprinsese ca un tăvălug. Liniște. Se făcuse o mare liniște. Timpul încremenise în clepsidră. Călătoarea făcu o piruetă cu privirea, cuprinzând de-odată plaja, lacul, cocoașele muntoase care-și purtau copacii ca pe niște fire de păr zburlite de emoție, cerul albastru cu nori de culoarea opalului, colibele îngrijite… Stop cadru. Pentru câteva clipe, privirea îi rămăsese ațintită: un bărbat de statură potrivită, pe cât de puternic, pe atât de fragil, cu părul de culoarea celei întâlnite la maimuțe, ochii bleu ciel și o dantură impecabilă ce i-a adus aminte de un șirag de perle primit demult a făcut-o să se topească ușor pe picioare, ca o lumânare. S-a ridicat, s-a răsucit ca o nălucă, oprindu-se în fața lui, i-a acoperit ochii cu palmele fluturând de emoție și apoi, pentru prima oară, albastrul senin al ochilor lui a întâlnit albastrul turbat al ochilor ei. Au rămas nemișcați până când o pasăre a lăsat să-i cadă din cioc un pește exact la picioarele lor. Copiii începuseră să râdă gălăgios și contagios, apoi din ce în ce mai domol, îndepărtându-se ușor-ușor orice chiot… Miracolul se petrecuse, fata vedea din nou, iar timp de 2 zile și 2 nopți, fata nu a mai închis, de teamă amețită cu entuziasm, niciun ochi.
Timpul rămas din această călătorie era prea scurt pentru tot ce-și dorea ea să cuprindă cu privirea: caiace din lemn asemănătoare cu saboții unei gheișe gigantice, găini, capre, porumbei, rațe, maimuțe, toate plimbându-se în voie pe plaja lungă cu sate pescărești, sute de copii care jucau fotbal, înotau, prindeau peștișori de-un deget sau ciopleau jucării din felurite tulpini și bețe, femei mândre cu turbane colorate care, cât era ziua de lungă, spălau haine în lac și le întindeau apoi la zvântat direct pe pietrișul plajei, fetițe de-o șchioapă care-și făceau de lucru zornăind castroanele de metal la mal, ajutându-și astfel mamele la strânsul mesei, o familie de cinci căsuțe cu moț de paie, localnici care salutau mereu zâmbitor: ”Jambo, jambo!”, nuci de cocos kamikaze care-și dădeau drumul de la diferite înălțimi la picioarele fetei, făcând hemoragie de-un alb lăptos.
E, și după acest periplu abundent în frumos și natural, s-au oprit pe plajă la un local improvizat, amintindu-și că, de încântare, au uitat să mănânce de două zile numărate: și-au lăsat atunci simțurile gâdilate de un smoothie făcut din papaya și unt de arahide, s-au lins pe degete după ce au golit farfuria cu clătite care țineau ascunse în mijlocul lor bucăți de ananas și banane picurate cu miere de albine, însă orice făceau rămâneau conectați, nu mai puteau să-și ia ochii unul de la celălalt.
Veni însă vremea întorcerii. Călătoarea noastră, cuprinsă de euforie, a vrut să ia cu ea o bucățică din ce a văzut și a trăit acolo, ajungând să îndese în rucsacul lui tot feluri de lucruri meșteșugite de localnici: pânze pictate în culorile pământului african, figurine și magneți sculptați în formă de girafă, Geko și rinocer, o canoe pe post de solniță, piperniță cu chip de casă tradițională, dar și câteva cochillii de melci care mai păstrau fire din nisipul plajei.
Se uita la femei cu aceeași curiozitate cu care se uitau și ele la ea și se gândea cum ar fi ca viața ei să se derulează pe fâșia aceea de plajă, în lanțul acela de sate pescărești, având ca grijă, asemeni malawienilor, numai ziua în curs, căci următoarea nu se știe ce le pregâtea.
Puțin mai târziu, la lumina roz-portocalie a apusului din Cape Maclear, sub un cer împânzit de stele, care anunța ora plecării, fata s-a prefăcut că nu-l mai cunoaște pe Lizimba și a refuzat să se mai urce în mașina care trebuia să-i ducă înapoi. Băiatul a înțeles imediat despre ce este vorba, i-a făcut un semn subtil prietenului-șofer și au trăit fericiți acolo până când…
Până când.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s