Malawi, m-ai făcut bine

A fost odată ca niciodată o fată călătoare. Ochii ei mari fuseseră atinși de farmecele unei vrăjitoare și nu mai stăteau deschiși decât atunci când îi hrănea cu imagini fără seamăn. Umbla din ce în ce mai mult, trăgând după ea speranța că o să găsească locul care-i va reda vederea de altădată.

Într-o bună zi, băiatul îndrăgostit peste măsură de fata cu ochi vrăjiți, a smuls-o din lumea ei fără lumină și a urcat-o într-un aparat de zbor. Nu îi văzuse niciodată ochii, însă își promisese că o să găsească locul despre care vorbea ea, desprinzându-i astfel, o dată și pentru totdeauna, pojghița care i-a sudat pleoapele cu gene lungi.

Se zvonea că într-un loc îndepărtat, numit Malawi, exista o plajă cu efecte miraculoase. Ei bine, n-au mai pierdut nicio secundă; timp de trei zile și trei nopți au umblat printre nori, traversând mări și țări, până au ajuns pe maculul lacului Malawi, al treilea ca mărime din Africa și al 9-lea din întreaga lume. Primul indiciu corespundea: cifrele 3 și 9. Dar să nu vă închipuiți că a fost așa ușor de găsit, căci lacul se întindea pe suprafața a trei țări: Mozambique, Tanzania și țara omonimă, Malawi. După lungi și aprige căutări, au ajuns în statul din urmă, unde însă, aveau nevoie de viză. Au stat ei ce-au stat la cozile lungi, îndurând setea și foamea, dar s-au și amuzat auzindu-i pe localnici întrecându-se în autoironii:  “That’s Mama Africa!”

Lizimba, cârmuitorul volanului unei mici mașini care le-a indicat locul vestit, s-a oferit să îi aștepte 4 zile pentru a-i duce înapoi la aparatul de zborul. Mulți Oameni aveau să întâlnească în țara despre care nu știau mai nimic. Nimic mai mult decât lucruri cutremurătoare: că 67 % din populația țării a fost atinsă de un virus necruțător, HIV, care face ca-n fiecare zi să aibă loc câte o înmormantare, că bâzâie țânțarul anofel, iar mușcătura femelei produce o boală mortală numită malarie și, mai mult decât atât, că în apa lacului, în fiecare dimineață, o specie de melcișori eliberează o bacterie răufăcătoare. Doar doi oameni trecuți de 30 ani a putut vedea călătoarea noastră prin intermediul vorbelor iubitului ei. Și așa au dezlegat și al doilea indiciu: locul căutat se află în cea mai săracă țară din lume, acolo unde un virus nemilos a atins o mare parte din populație. El stătea lângă cârmaciul volanului, ea în spate, cu ochii închiși țintiți spre geam, desenând cu ochiul minții tablouri compuse din sunete mici, miresme și adieri de vânt, încercând să vadă dincolo de aceste nenorociri.

El a vorbit neîncetat de atunci, oferindu-i călătoarei descrieri amănunțite ale fiecărui om, animal, peisaj sau lucru întâlnit în cale: tarabe cu legume care trezeau pofte, piramide de portocale galbene, ananas zemos, baby bananas încă verzi- smulse cu tot cu ramură de pe tulpină, porumb copt pe grătar mânjit cu sare zgrunțuroasă, casava- o rădăcinoasă lungă de 2 m care aduce la aspect cu hreanul, se mănâncă crudă și e bombă de energie, cocotieri pălugi, o fetiță de un metru înălțime care ducea în spate un frate mai mic ce o cocoșa într-atât încât degetele mâinilor ei lăsau dâre pe nisip, băieți înșirați de-a lungul drumului care vindeau șoareci de câmp trași pe o țepușă, un fel de mâncare des întâlnit în locurile acestea; Genet bushbaby cu ochii holbați care le-a deschis drumul spre Otter Point, cel mai frumos loc din Parcul Național Malawi, unde-și au casa maimuțe fricoase, păsări ca-n benzile desenate, pești multicolori și mulți șerpi. Șerpi? Aici, fata călătoare a avut o mică tresărire.

Auzind pescărușii gălăgioși și păsărelele care ciripeau în cor, și-a dat seama că pașii îi sunt ghidați spre stâncile ce-și scot mândre capul chel la soare, iar picioarele umflate de atâta stat și le țin scăldate în apa lacului ca-ntr-un lighean cu apă rece.

Caiacul vâslit de ei în tandem a scos în careu vulturi, bancuri de pești, hiene cu privire lacomă, maimuțe nerușinate care se căutau de păduchi în fața lor, dar și pe una mai curajoasă care s-a apropiat tiptil de mâna întinsă a fetei, eliberând-o de alunele și nucile de macadamia abia culese. Atunci, ochii ei au încercat o dezlipire și…nu, s-au închis imediat la loc! Of…

Pe plaja cu grăunțe de pietriș se auzeau cât era ziua de lungă hohotele de râs ale copiilor. Toți veseli și curioși. N-au râs însă niciodată de călătoare, nici măcar atunci când s-a împiedicat și a căzut în plasa pe care pescarii o croșetau la mal. Ei nu par să cunoască răutatea. Ba mai mult, de câte ori o întâlneau, îl rugau pe băiat să-i lase să o poarte și ei de mână pe plajă, printre mesele întinse la soare ce serveau drept tărgi pentru sardinele prinse-n plasele cu ochi mărunți. La fiecare contact al palmei ei cu mânuțele mici și umede ale copiilor, ochii i se deschideau. Ca s-o ajute să-i păstreze deschiși, copiii se aliniau unul în spatele celuilalt și-și predau ștafeta la ținerea ei de mână. Cu toate astea, ochii i se plecau la loc, lăsând loc înserării.

Ziua și noaptea sunt egale pe tărâmul poveștii noastre. Când orologiul anunță orele 18, soarele își pune masca de scafandru și se scufundă în lac, se instalează frigul, iar lingura lungă de lemn se izbește de pereții unei tigăi, anunțând ora mesei. Bucatele pregătite cu iscusință de chef, un domn mărunțel originar din Africa de Sud, cu mâinile arse pe câmpul de luptă din Irak, sunt mereu un festin pentru papilele gustative.

Atmosfera de familie dată de adunarea tuturor călătorilor și angajaților în același loc pentru cină, serile lungite la un pahar de Amarula, muntele care-și înălța în beznă fruntea, cocotieri cu adierea lor dansantă, liliecii care-și întind aripile deasupra fetei cu părul în vânt, au trezit în sufletul ei un licăr de speranță că-și va recăpăta vederea.

În același timp, la distanță de o privire, fete tinere poartă pe cap coșuri mari umplute cu lemne, bicicliștii parcurg distanțe kilometrice până acasă, camuflându-se perfect în noapte, microbuzele încărcate până la refuz cu înaripate și oameni istoviți de la muncă trec leneș pe lângă micuțele cocioabe de paie adunate în pâlcuri… Se face liniște. Familiile se așează în jurul focului, singura sursă de lumină, iar turiștii recunosc în ei micii comercianți întâlniți, încă din zori, pe plajă.

“ Toți zâmbesc, stai liniștită, n-am văzut nicăieri o așa stare de bine.”

Prima zi din cea mai friguroasă lună a anului își dă acum încet sfârșitul. Iar după ea, mai trece una, și încă una…

“- Stai liniștită! Ce înseamnă dacă e vânt? Că nu…

– …sunt țânțari.

– Și dacă nu sunt țânțari?

– Nu facem malarie!

– Exact, deci vântul e bun!

– Dar nu mi-e rău. Uite, am forță să strâng pumnul, am chef de glume, nu sunt bolnavă… (Am febră și frisoane, oare aici o să îmi dau sfârșitul? Să fie malarie? Sau bacteria din lac?)” spuse ea, îndepărtând cu podul palmei broboanele de pe fruntea îngălbenită.

Patul cu baldachin și-a deschis voalurile la primele acorduri ale dimineții, iar buzele lui ușoare care abia îi atingeau ploapele ferecate, au trezit-o totuși. Se simțea mai bine, mai în puteri, senzația de rău fusese doar efectul expunerii îndelungi la soare. După un mic dejun luat în tihnă, împărțind cubulețele de unt cu o pasăre mititică, au pornit spre plajă, într-o direcție neexploatată încă. Ca niciodată, doi copilași au venit în viteză, ținând în mâinile lor muncite o hârtie mototolită:

13908844_10208275660423832_6819814616149635973_o

Vorba aceea: „Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește de pomană.” O să le țin pumnii pentru meciul de deseară.

Înduioșați de întâlnirea cu visul acelor copii, s-au așezat pe marginea lacului, în tăcere. Atunci, de nicăieri, au apărut alți 4 care trăgeau după ei bidoane de ulei de palmier, goale. Vreți să vă cântăm ceva? Fata a prins mâna iubitului într-o strânsoare, făcându-l imediat să înțeleagă că nu are cum să îi refuze.

În mai puțin de un minut și-au instalat orchestra și au început să cânte: 2 băteau în bidoanele atârnate de un capăt și de altul al unui băț gros ce arăta ca un balansoar, unul trimitea spre cer onomatopee de tot soiul, altul flutura două bețe și le ciocnea melodios la intervale scurte, iar pe măsură ce cântecul curgea și bidoanele își pierdeau echilibru, li se mai alăturau alți copii care dansau, chiuiau, râdeau de mama focului. Atunci, albastrul întunecat al ochilor ei s-a dezvăluit. Energia bună venită de la ei a cuprins-o ca un tăvălug. Liniște. S-a făcut o mare liniște. Timpul s-a oprit în clepsidră. A făcut o piruetă cu privirea, cuprinzând de-odată plaja, lacul, cocoașele muntoase care-și purtau copacii ca pe niște fire de păr zburlite de emoție, cerul albastru cu nori de culoarea opalului, căsuțele îngrijite, copacii în nuanțele veseliei, iar pentru câteva clipe, privirea ei a rămas ațintită asupra lui: un bărbat de statură potrivită, pe cât de puternic, pe atât de fragil, cu părul de culoarea celei întâlnite la maimuțe. S-a ridicat, i-a acoperit ochii cu palmele fluturând de emoție, s-a răsucit ca o nălucă, oprindu-se  în fața lui și, pentru prima oară, albastrul senin al ochilor lui a întâlnit albastrul turbat al ochilor ei. Au rămas nemișcați până când o pasăre a lăsat să-i cadă din cioc un pește exact la picioarele lor. Copiii au început să râdă, iar chiotele lor se îndepărtau ușor, auzindu-se tot mai, și tot mai, de deaparte.

Ultima zi a fost prea scurtă pentru tot ce voia fata să cuprindă: caiace din lemn asemănătoare cu saboții unei gheișe gigantice, găini, capre, porumbei, rațe, toate plimbându-se în voie pe plaja lungă cu sate pescărești, sute de copii care joacă fotbal sau alte jocuri inventate, care prind peștișori de-un deget sau își fac de acum formații (Local Band, Brothers Band etc.), femei care cât e ziua de lungă spală haine în lac și le întind la zvântat direct pe pietrișul plajei, fetițe care își fac de lucru zornăind castroanele de metal la mal, ajutându-și astfel mamele la strânsul mesei, o familie de  cinci căsuțe cu moț de paie, localnici care salută zâmbitor: ”Jambo, jambo!”, nuci de cocos kamikaze care și-au dat drumul de la diferite înălțimi la picioarele fetei… S-au oprit la un băruleț, și-au lăsat simțurile gâdilate de un smoothie făcut din papaya și unt de arahide, s-au lins pe degete după ce au golit farfuia cu clătite care țineau ascunse în mijloc bucăți de ananas și banane picurate cu miere de albine, ne mai putând să-și ia ochii unul de la altul.  Călătoarea noastră era cuprinsă de euforie. A vrut să ia cu ea o bucăția din ce a văzut aici, așa că a îndesat în rucsacul lui pânze pictate în culori africane, figurine și magneți sculptați în formă de girafă, Geko și rinocer, o canoe pe post de solniță, piperniță cu chip de casă tradițională și câteva cochillii de melci. Se uita la femei cu aceeași curiozitate cu care se uitau și ele la ea și se gândea cum ar fi ca viața ei să se derulează pe fâșia asta de plajă, în lanțul ăsta de sate pescărești, având ca grijă, asemeni malawienilor, numai ziua în curs, căci următoarea nu se știe ce pregătește.

Puțin mai târziu, la lumina roz portocalie a apusului din Cape Maclear,  sub un cer  împânzit de stele, fata s-a prefăcut că nu-l mai cunoaște pe Lizimba și a refuzat să se mai urce în mașina care trebuia să-i ducă înapoi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s