Montevideo, orașul plecat în vacanță

După Brazilia, Peru și Chile, traseul pentru luna noastră de miere a continuat cu Montevideo, capitala Uruguayului, unde am ajuns într-o după amiază de vineri a lunii ianuarie. Am plecat de la aeroport cu un bus, ca să mai facem economie, iar când am coborât în stație, părea că am ajuns în centrul vechi bucureștean. Înainte de renovare. Nici țipenie de om pe stradă, însă ecoul unei muzici date mult prea tare părea că se apropie de noi. La cotitura dintre două străzi pietonale, oameni ai locului dansau în sincron. Am tras puțin cu ochiul, însă părea ceva prea intim și nu voiam să deranjăm, după care ne-am continuat drumul spre hotel, trăgând trolerele melodios pe piatra cubică știrbită din loc în loc.

Prima întrebare pe care i-am adresat-o recepționerului a fost de ce este atât de pustiu Montevideo, lănsând senzația unui oraș post apocaliptic? „E vacanța de vară și au plecat toți în concediu.” Aaaa, ok! Păi da, ianuarie e echivalentul lui august la noi,  la asta nu mă gândisem…dar au plecat chiar toți?

Am lăsat bagajele și am ieșit la plimbare pentru o dublă verificare. Nimeni… La ora 16, toate magazinele și restaurantele erau închise. Târându-ne pașii istoviți de căldură până la capătul unei străduțe lungi și anoste, ne-am întâlnit cu râul La Plata, lat de aproape 300 km. Pe mine una, m-a păcălit, chiar am crezut că e oceanul.

Pe marginea lui încheiată cu valuri spumoase se lăbărța un bulevard ce găzduia mașinile încolonate ale celor care-și spălau mințile uitându-se în larg. Așezați cuminți în scaunele personale de camping, localnicii sorbeau pierduți din paiele ce se scăldau în recipientele cu ceai mate. Stăteau doi câte doi, pe cupluri, și își țineau companie într-o tăcere absolută care părea că i-a imobilizat aici din tinerețe, ca într-un tablou. Toți erau deja la vârsta a 3-a, uitați parcă de viață acolo. Cei mai activi dintre ei aveau undițele scufundate în râu și câte-o găletușă plină doar cu speranță. Ne-am făcut și noi loc în peisajul încremenit, am jucat table sub privire lor pline de neînțeles, după care ne-am dus să mâncăm. De data asta, ne-a fost foarte usor să alegem un restaurant, singura condiție a fost să fie deschis. Am cinat prost și scump pe o terasă la fel de neîngrijită ca toate cele pe care le-am văzut ulterior. Firesc, de altfel, timpul își pusese amprenta și pe mese, veselă, tacâmuri, podele, iar ospătarii înșiși păreau fantome.

Sâmbătă însă, am fost bucuroși să vedem că s-a deschis piața, un soi de foodcourt în care se servește prânzul. Mamă, câte opțiuni! Am dat o fugă două străzi mai încolo, ca să luăm magneți și vederi, iar până ne-am întors, magie neagră, închiseseră… N-a fost să fie!

Montevideo5
Montevideo, Los Pocitos

În cele 3 zile petrecute aici, am învățat să ne bucurăm de singuratatea locului, de clădirile, graffiti-urile și urmele trecerii timpului, pe care nu le-am fi sesizat dacă era îmbulzeală, de liniște, de soarele care ne făcea pielea să sfârâie când în România se înălțau nămeții, de stat pe plajă și la firul ierbii- admirând Plaza Independencia și Palatul Salvo, dar mai ales de exercițiile de imaginație pornite de la întrebarea: oare cum o arăta orașul când se întorc oamenii din vacanță? Căci sâmbătă, e drept, au mai ieșit câțiva din case.

Un dezavantaj al faptului că ajung pe continetul sud-american doar în lunile decembrie-ianuarie e faptul că stagiunea e încheiată și nu pot să văd niciun spectacol. De bine, de rău, măcar pot face tururi ghidate. Teatrul Solis m-a purtat și el prin foaier și săli cu gura căscată. O minunăție, patrimoniu național, cel mai important și cunoscut teatru din Uruguay. (foto Pinterest și TripAdvisor)

Cu gândul că e cea mai bizară atmosferă întâlnită într-o capitală și că ne-a oferit astfel răgazul să vedem ce ne așteaptă după pensionare, ne-am urcat în autocar și am mers să vedem unul dintre cele mai vechi orașe: Colonia, patrimoniu UNESCO. Ce am imortalizat aici? Străduțe pietruite încărcate cu terase și turiști veniți să vadă farul, portul și Plaza Mayor, carafe cu vin care se revărsau cu zgomot când în pahare, când pe fețele de masă și apoi pe trotuare, pâlcuri de verdeață care creau petice de umbre binecuvântate, curioși care-și lipeau nasurile de geamurile mașinilor aterizate din alte epoci pentru a le desluși interiorul și, nu în ultimul rând, un timp ce părea că nu cunoaște scurgerea.

La final, vă mai spun atât: Dacă vă bate gândul să vă retrageți undeva, Montevideo poate fi soluția! Luați-vă un scaun pliant, un termos cu apă fierbinte, ceai Mate și fiți siguri că un pictor invizibil vă va încadra perfect și pe nesimțite în acest tablou uruguaian.

yerba-blog-imageApropo: singurul produs care mi-a atras atenția în meniurile locale a fost ceaiul Mate sau Yerba Mate, tradițional în America de Sud. Supranumit „băutura zeilor”, grație proprietăților pe care le are asupra sănătății, dar și a nivelului de cofeină conținut, infuzia de culoare gălbuie era folosită pe post de energizant înainte să descopere cafeaua. Nu știu ce să zic, pare că nu-și mai face efectul.

Dar mai bine vă las și pe voi să leneviți, pe curând!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s