Cum să ratezi Valparaiso, Chile

Trei zile din luna mea de miere s-au consumat în Chile. Am petrecut două seri și o zi în capitală, după care ni s-a făcut dor de ducă. Am luat un bus spre Valparaiso, o destinație foarte periculoasă, după spusele unora, dar, pentru că nu ni s-a întâmplat nimic în Rio, unde am auzit același lucru, am zis să ne încercăm norocul și de data asta.

Eh, curajul m-a ținut până am ieșit din autogară și am văzut câte o gașcă „suspectă” pe fiecare parte a drumului. Am înaintat, eram cu un ochi în urma noastră și cu unul înainte- unde era pustiu, și am zis că nu-i a bună. Chiar dacă teama mea i-a oferit mai mult curaj soțului, că așa se întâmplă, l-am convins să facem cale-ntoarsă. Ba mai mult, țineți-vă bine, să cumpărăm o excursie de o zi de la o agenție. Eh, pe asta n-am mai făcut-o până acum și am avut ocazii. Discuții și strâmbat din nas, că e o porcărie și că nu dăm bani ca să stăm după alții și ca să ne plimbe unul pe unde are el chef. Eu, convingătoare: „Iubitul meu, dar ne duce în toate locurile pe care vrem să le vedem și n-am putea în 4 ore, avem și transport și ghid, așa nu mai stăm stresați…că știe el unde să ne ducă”…bla-bla-uri. Nici eu nu prea credeam ce ziceam, dar aveam nevoie să mă simt în siguranță. Cât noroc să am? Mi-l mai fac și singură.

M-am ocupat personal de achiziția excursiei, ca nu cumva să se răzgândească, iar în 10 minute eram deja aliniați lângă microbuz. Prima oprire- Sebastiana, casa poetului Pablo Neruda. Am dat o raită locuinței celebrului scriitor, am citit cu nesaț plăcuțele cu citate de pe pereții gardului, am făcut 3 fotografii mediocre și asta a fost. „Gata, mai departe!” zice ghidul.

Fotografii mult mai reușite am cules de pe site-ul oficial și New York Times, ca să am ce să vă arăt:

Ne-a urcat în microbus, iar aici a venit anunțul-bombă: urmează o pauză de masă de o oră. Credeam că nu am auzit și înțeles bine. Pe lângă asta, nouă nu ne era deloc foame, ci poftă de cutreierat. Ok. Am lăsat de la mine, chiar dacă nu ne spusese nimeni că turul de 4 ore include o pauză de 1 oră pentru masa de prânz, aia era, ce mai puteam să fac?

Rodrigo, căci așa-și spunea ghidul, s-a uitat stânga-dreapta la cele 2 restaurante din zonă și, cu un joc actoricesc credibil, a ales. Nu știu cum era celălalt local, dar mai scump ca ăsta sigur nu există. Dacă mâncarea tot a fost insipidă, ca să nu zic prostă de-a dreptul- pentru că as jigni fructele de mare, măcar am avut vedere la Pacific. La fiecare înghițitură întorceam privirea spre ocean, iar în felul acesta aluneca mai ușor mâncarea scumpă. Mă rog, a trecut și pauza. Mi-am propus să mă abțin, să tac, să nu-mi dau nici măcar ochii peste cap, dar n-am mai putut, clocotea sângele în mine: „Puteți să-mi spuneți, vă rog, care e programul?” A bălmăjit el ceva, dar nu l-am lăsat să mă încurce și i-am spus direct ce vreau să văd și că tipa de la agenție m-a asigurat că sunt incluse în tur:

„-Vrem neapărat să vedem zona cu graffiti, marea atracție turistică a locului. Căci se făcea că nu înțelege.

-Păi, suntem aici, în Bella Vista. Pe dealul următor sunt graffiti-urile, acolo mergem, dar străduțele sunt foarte înguste și nu pot să opresc, dar facem cumva.”

Eh, și a făcut cumva, cumva de n-am reușit nici să le disting pentru că l-a trosnit umorul și a întrebat: „Vreți un tur cu emoție sau fără?”  Iar cei 8 speriați din microbus au strigat la unison: ” Con emotion! Con emotion!” A luat-o la vale cu viteză maximă, iar eu nu știam ce să fac mai întâi: să-l împac pe soțul meu, dezamăgit nevoie mare, să plâng în pumni de ciudă sau să reproduc vorbele de duh învățate în copilărie din telenovele? La următoarea oprire (în dreptul unui talcioc cu haine de blană și lână, decolorate de soarele puternic de aproximativ 40 grade), de unde aștepta probabil să mai încaseze un comision, nu-i fusese de ajuns cel de la restaurant, m-am dus iar la el, făcând înainte câteva exerciții de respirație ca să mă temperez:

„-Nu vă supărați, vrem să vedem zona cu graffiti-uri, de-asta am luat turul.” A simțit că nu-i de joacă și ne-a trimis pe o străduță. Întreb: „E sigură zona? -Mdaaa, dar să țineți aparatul foto în rucsac…”  Rrrrr! Îmi venea să râd, să urlu, nici nu mai știu. Ne-am dus, ce putea să se întâmple? Starea de nervi oricum mă făcuse mai curajoasă, Cristi a făcut pe bodyguard-ul, așa că ne-am avântat. Mirosea a pericol la fiecare colț, așa că am pozat strâmb și din mers, ca să nu zic fugă, maxim 3 pereți, după care am făcut cale întoarsă. Privirile intense de localnicilor ne împungeau în spate și am zis că, totuși, se văd mai bine faimoasele grafiitti-uri din siguranța microbusului.

Am continuat excursia cu Rodrigo la zona cu funiculare (fiind un oraș cocoțat pe văi și dealuri, cu ajutorul lor se face transportul) locul pe care abia îl aștepta Cristi. Mda, aș strica cuvintele degeaba încercând să spun cum a fost. Apoi au urmat câte o oprire fulgerătoare la Ceasul din flori și statuile gemene cu cele din Insula Paștelui, ne-a arătat, din mers, un castel și Casinoul din Vina del Mar, după care ne-a făcut capul mare cu șapte anunțuri că urmează să oprim la plajă, să avem grijă că e puternic soarele și alte înflorituri, pentru ca la final să lanseze bomba: avem la dispoziție 9 minute! „9 adică nine?” Aveam senzația că turul ăsta e filmat cu camera ascunsă și că cineva ne încearcă bine nervii.

Așa învinsă cum eram, am încercat să mă bucur de puținul oferit, făcând schimb de rol cu soțul meu, căruia îi venise rândul să mă împace. Însă, când ne-a adus înapoi de unde ne-a luat, nu m-am putut abține și i-am spus, cu sinceritatea brutală care m-a consacrat între cunoscuți, tot ce cred eu despre turul lui. Asta într-o engleză ca la carte. Am constatat că în momentele de furie și maximă nemulțumire sunt de-a dreptul fluentă și coerentă în engleză, parc-aș fi nativă.

Ajunși în autogară, am plecat de lângă soțul meu fără să-i spun nimic, știam că s-ar fi opus ideii mele, și m-am întors după 20 minute cu onoarea salvată: fără a cunoaște limba, m-am făcut înțeleasă și am recuperat jumătate din suma plătită pe tur. Nu știu dacă așa merge de obicei treaba în Chile, însă cred că am părut destul de fioroasă din moment ce m-au întrebat ce ar putea să facă ca să fiu mulțumită, înapoindu-mi fără ezitare grămăjoara de pessos risipită pe tur.

Acum dau căutare pe Google după imagini cu Valparaiso și-mi place ce văd, pare un oraș artistic, viu, colorat și fără urme de turist torturat. Căutați și voi, că aici nu veți găsi mare lucru.

Cu ce am rămas după vizita accelerată în Valparaiso? În primul rând cu convingerea că nu o să mai fac imprudența de a lua excursii de la agenții= de a nu-l asculta pe soțul meu, cu imaginea dealului din Santiago pe care urcau cele mai frumoase cruci, cu gustul vinului chilian și a brânzeturilor pe care le produc și le exportă, cu nedumerirea că nu pot să aflu ce conține băutura răcoritoare care aduce cu compotul și cu bucuria Rachelei, fetița de 8 ani, că a văzut o româncă. Părea că o româncă era sinonimul ei pentru prințesă…războinică oare, între noi fie vorba?

Dacă ajungeți în Chile…nici nu știu ce să vă zic. Aveți grijă, cu norocul nu e de glumit!

 

Foto copertă: plus.google.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s