Rio…o destinație care merită un zbor chinuitor de 15 ore.
Decembrie. Când am evadat din aeroport, ne-a izbit un aer fierbinte până în plămâni. 39 grade la ora 21. Bocancii îmblăniți și bluza groasă (în București am trecut prin nămeți ca să ajungem la Henri Coandă) au înlăturat orice dubiu că nu aș fi turistă, în ciuda încercărilor mele de a părea de acolo. Nu am apucat să văd mare lucru în cele 90 minute cât ne-a luat să ajungem în fața hotelului, dar ceva mi-a spus că nu e o destinație clasică pentru luna de miere.
Un oraș colorat, despuiat, animat, plin de tineri atrăgători și femei cu corpuri de clepsidră care se plimbă în costume de baie peste tot în oraș. O atmosferă care transpiră nonșalanță și care-mi face mâna să vrea să ne acopere ochii. Doar suntem în luna de miere, n-am vrea să începem cu stângul.
Un oraș mai degrabă scump, mai ales în perioada asta. Odată cu Anul Nou începe sezonul estival, taxiurile practică 24/24 tariful de noapte, tot ce-ai vrea să iei din supermarket e la preț dublu, dacă nu triplu, față de România, excepție făcând, culmea, băutura. Mâncarea e decentă ca gust, dar indecentă ca preț, iar nucile de cocos înțepenite în blocuri de gheață se găsesc peste tot, sucul lor proaspăt potolește setea caniculară. Dacă faci parte din aceeași categorie cu soțul meu, care nu se poate răcori decât cu băuturi alcoolice la plajă, atunci poți să-ți faci propriul cockteil, mixând aproape orice fruct exotic cu băutura preferată. El a pornit de la caipirinha, tradițională în Brazilia, doar că în loc de lime a pus maracuja și a schimbat cachaca- băutura lor spirtoasă, cu rom. M-a convins să gust și de atunci n-a trecut zi în care să nu-i testez băutura. După cum am mai spus, eu nu beau băuturi alcoolice, însă de data asta am făcut-o. Pentru protecția lui. I-am fost paharnic, cine știe ce puteau să-i pună el? Sau vă gândiți că mie chiar îmi plăcea gustul fructelor exotice îmbătate în alcool? Ce figuri sunteți!
Să revenim la ale noastre: ca să fim siguri că nu prindem programul de sărbători, ne-am dus să vedem statuia lui Cristo Redentor încă din prima zi. Monumentul ridicat pe muntele Corcovado, la împlinirea unui secol de la declararea independenței Braziliei, ne-a pus greu la încercare răbdarea. Ca să ajungem să îl vedem de aproape, aplecându-ne maxim capul pe spate pentru a-l cuprinde în totalitate, are 38 m, a fost nevoie să îndurăm cele 44 grade, stând doar în picioare, timp de 5 ore, cât a ținut coada până la intrare. Crunt! Un labirint de cozi interminabile, o înghesuială ca-n conservă, dar și răsplata unei priveliști pe măsură așteptării.
Te poți bucura de priveliștea statuii care veghează deasupra orașului și urcând cu telecabina pe Pão de Açúcar, tradus mot-a-mot Muntele Pâine de Zahăr, unde se deschide o vedere panoramică și mai frumoasă. Am făcut-o și pe asta, chiar dacă la început nu mi se părea grozavă ideea, credeam că am văzut tot ce era de văzut de pe Corcovado și mă temeam de o nouă coadă. Dar nu e așa, priveliștea de pe muntele înconjurat de Atlantic e într-adevăr spectaculoasă: vezi Copacabana în toată splendoarea ei, micuțele ambarcațiuni adunate în golf, statuia adunând în brațele ei ocrotitoare întregul oraș, ceva mai încolo stadionul pe care o să aibă loc Jocurile Olimpice de vară…
Însă, da, mă încearcă greu senzația că pentru orice lucru frumos pe care-l văd sau fac aici trebuie să îndur ceva: căldura în exces, frica de derbedeii din favele, marea de turiști, prețurile agasante sau trezitul dis de dimineață.
Am învins totuși frica indusă din toate părțile și am dat plimbarea cu taxiul pe cea cu metroul. Însă faptul că există vagoane rezervate femeilor, probabil ca măsură de siguranță, ne-a făcut să ne oprim în imediata lui apropiere. Am văzut Teatrul Municipal, Catedrala Metropolitană São Sebastião și, păstrând doza de inconștiență sau curaj, depinde cum privești, ne-am lăsat purtați pe străduțe până când am găsit un loc viu și foarte colorat: Lapa, fostul cartier roșu, un șir lung de scări îmbrăcate în fragmente de gresie care ilustrează, printre altele, elemente reprezentative din marile orașe europene. La baza lor se înghesuie terase, baruri și restaurante, nu degeaba e nucleul vieții de noapte, iar localnici vând aici pipe pentru marijuana meșteșugite de ei, fotografii personalizate pe placă din ceramică, bijuterii handmade, eșarfe și câte n-om mai ști noi…
„Râul de Ianuarie”, cum s-ar traduce Rio de Janeiro, nu e o oază de liniște, ci mai degrabă un oraș de temut, dacă e să pleci urechea la ce spune lumea. Teama coboară din favelas, mahalalele strecurate între munți, cu case atât de înghesuite de par un mozaic, unde sărăcia și criminalitatea sunt la ordinea zilei. Nu știu dacă a ținut de noroc sau prea se exagerează, însă nouă nu ni s-a întâmplat absolut nimic. E drept, n-am ținut morțiș să ieșim în evidență și nici n-am umblat pe unde nu era cazul, mai ales pe înserate, însă nici scutiți de griji n-am fost, ne-am putut bucurat mai cu rezerve.
Am prins aici Revelionul, auzisem că e ceva ce un călător trebuie să trăiască. Cea mai mare petrecere a avut loc pe plaja din Copacabana: două scene, 8 concerte, 30 minute de focuri de artificii renumite în întreaga lume, un milion de oameni, se pare, vânzători ambulanți care ne ademeneau cu frigărui de creveți, cârnați, cockteiluri colorate plimbate pe tăvi luminoase, vată pe băț, alune picante, suc de caju, nuci de cocos cu apa lor fără gust, dar rece… Ce mai, un soi de bâlci, dacă privești la rece, nu o petrecere cu fast, cum m-am așteptat, și nimic din grandoarea renumitului carnaval. Lumea însă, părea că se bucură, chiar dacă imediat după spectacolul de artificii a făcut cale întoarsă către hotel sau casă. Și bine a făcut majoritatea. Din cauza consumul de alcool peste măsură, spiritele s-au cam încins și, pentru prima oară, n-am mai văzut mulțimea de polițiști pe loc repaus.
Sunt o mare amatoare de folclor și obiceiuri, așadar am vrut să urmez cât mai multe dintre tradițiile braziliene: am purtat coroniță din flori , eu și toate fetele de pe Copacabana, am dansat puțin pe plajă, am mâncat linte, semn al bunăstrării și, cel mai important, m-am îmbrăcat în alb. De Anul Nou este recomandat să te îmbraci în alb dacă vrei să dea norocul peste tine și să alungi spiritele rele din calea ta, în roșu, dacă vrei să ai parte de dragoste, în verde, dacă vrei să fii sănatos și în galben, dacă vrei să ai succes. M-am oprit la alb, asemenea majorității, ca să nu pară că m-am camuflat într-un papagal. Dacă e să am noroc, să fie pe toate planurile!
Cea mai puternică imagine cu care am rămas a fost cea cu mulțimea de oameni îmbrăcată în alb, cu flori în mână, plimbându-se pe plajă pentru a găsi cel mai potrivit loc ca să aducă o ofrandă zeiței apelor. M-am uitat stânga-dreapta și am făcut la fel: am luat fir cu fir trandafirii cumpărați și i-am așezat pe valurile care se spărgeau la mal. În câteva minute însă, plaja se alesese cu un tiv format din trandafirii și gladiolele întoarse de curenți. Oare nu ne-a fost primită jertfa?
În următoarea dimineață, prima din an, am ieșit la plimbare. Străzile nu trădau cele întâmplate aseară, gardurile fuseseră strânse, pietonala curățată, plaja însă, pe care leneveau încă petrecăreții, era acoperită cu deșeuri. Am vrut să fugim din calea acestui tablou contemporan cât mai repede și ne-am dus pe Ipanema, sora mai mică și mai cuminte a Copacabanei. Aici, atmosfera era mult mai liniștită, plaja curată, apa oceanului limpede, părea o zonă dedicată familiștilor. Am continuat plimbarea cu autobusul până la Barra do Tijuca, zona cu hoteluri scumpe care, fie vorba între noi, nu mi-a spus nimic, e departe de luxul sau atmosfera descrise în pliante. Peste tot în Rio, cât sunt plajele de lungi, faleza e punctată din loc în loc cu chioșcuri care servesc mâncare tip fast food: calamari prăjiți, creveți, pateuri, toate la prețuri foarte piperate, în contrast cu aspectul lor. Ca să vă faceți o idee, o porție de cartofi prăjiți costă 25 lei, iar una de creveți, 80.
După ce ne-am golit buzunarele și apoi farfuriile, căci luam cu noi doar cât estimam că vom cheltui într-o zi, de teama infractorilor, am făcut stânga împrejur pe pietonala decorată cu valuri din pietre albe și negre și i-am admirat pe „cariocas”, localnicii din Rio, jucând volei și fotbal. Toate plajele au amenajate astfel de terenuri, iar ei se joacă cât e ziua de lungă. E, în felul acesta, am dezlegat și enigma aspectului lor atletic.
Dacă sunteți în căutarea unei vacanțe cu o doză de adrenalină, care să îmbine vizitarea monumentelor cu plaja și tot ce presupune viața de noapte, mergeți în Rio! V-aș sugera să o faceți în februarie, dacă vreți să vedeți carnavalul, un eveniment emblemă pentru brazilieni, cu toate că trebuie să vă duceți pregătiți să înfruntați aglomerația, cozile infernale și prețurile nejustificate.
Cu gândul că mi-ar fi plăcut să văd și această manifestare, îmi închei povestea și zbor mai departe…la Florianopolis (click dacă sunteți curioși care-i povestea. Pentru mine a fost perla Braziliei).
Pe curând! Și la mulți ani încărcați cu călătorii!
Sabina Brândușe 
2 gânduri despre “Rio de Janeiro…de la credință la desfrâu”