Machu Picchu, infuzie peruană de coca

Subsemnata Sabina Brândușe, cetățean român, declar de bună voie și nesilită de nimeni că Peru este în topul preferințelor mele.

În vamă, polițistul peruan nu numai că știa unde e România, dar mi-a și vorbit puțin în românește, taximetristul care ne-a făcut turul Limei, ne-a înapoiat jumătate din bani- înțelesesem greșit suma pe care o stabilisem la începutul zilei, lumea, pe stradă, văzându-ne străini, ne spunea din proprie inițiativă ce zone să evităm, fiind considerate periculoase, iar cu încă câteva exemple similare și locuri greu de pus în cuvinte, spun răspicat că Peru și-a găsit loc în inima mea.

Am făcut turul capitalei începând de la periferie și zonele industriale până la punctele turistice de maxim interes. Am văzut plajele bolovănoase, Pacificul adormit într-un somn profund, statuia Cristo del Pacifico abandonată pe vârful unui deal arid cu vedere la stadion, clădiri mici și colorate care mi-au dat senzația că nu se găsește sufiecientă vopsea ca să acoperi două case cu aceeași nuanță, soldați încolonați alergând cu puștile pe umăr în zone centrale nerecomandate turiștilor, Muzeul Armelor, portul, multe grupuri de muncitori care luau pauza de prânz împreună în jurul unei tonete, Parcul Iubirii, Catedrala, Plaza Mayor, Plaza San Martin și benzinăriile care vindeau cu 3 dolari litrul de combustibil, în condițiile în care sunt producători.

După un tur de forță prin Lima, am zburat la Cusco. La intrarea în hotel, am fost întâmpinați cu ceai- o infuzie care părea de dafin, în naivitatea mea, dar despre care am aflat puțin mai târziu că era coca. Da, planta din care se obține cocaina. Respiram greu amândoi, aveam senzația de sufocare,  oboseam la cel mai mic efort, trebuia să ne ținem de balustradă ca să putem urca 2 scări și nu, nu era de la ceai, ci efectul altitudinii mari: ne aflam la 3400 m înalțime, iar planta fiartă în apă era leacul pentru aceste stări.

Peru10Cusco, orașul din care se pleacă spre Machu Picchu (Vechiul Pisc), pare un platou imens de filmare pentru o producție medievală, cel puțin așa l-am perceput eu. Chiar dacă ne-a plouat aproape două zile, ne-am plimbat cu plăcere în zona Catedralei, am colindat magazinele și restaurantele încadrate perfect arhitectural, străduțele pietruite ticsite de turiști entuziaști, localnici binevoitori și lame lățoase, le-am ajutat pe femeile mărunte cu ochi luminoși și codițe împletite, care vindeau bomboane, ciocolată, ceai- toate pe bază de coca, să-și mai golească coșurile, însă pe ospătarii care ne invitau să ne delectăm papilele gustative cu mâncărurile tradiționale- carnea de alpaca și porc de Guineea, ne-am văzut nevoiți să-i refuzăm. Recunosc, nu sunt atât de curajoasă, mă scârbesc ușor, motiv pentru care am optat pentru preparate mai puțin îndrăznețe, dar delicioase: păstrăv în sos de ananas cu piure din cartofi dulci, pui în sos curry cu garnitură de orez cu cocos, suc din porumb peruan- de culoarea sfeclei roșii și, bineînțeles, ceaiul din frunze de coca…drept leac, nu vă gândiți la altceva.

Peru11

După o noapte în care n-am dormit aproape deloc din cauza palpitațiilor, ne-am trezit la 5 și am schimbat 4 mijloace de transport, în 4 ore, ca să ajungem la Machu Picchu. Un drum îngrozitor de scump, aproximativ 500 dolari/ 2 persoane, pentru o distanță terestră de 110 km, dar care a meritat fiecare cent. Plus că ne-am întreținut cu un cuplu simpatic de singaporezi care își petrecuse noaptea la spital, cu perfuzii și măști de oxigen, au suportat mai greu decât noi adaptarea la acea altitudine.

Am rătăcit în sus și-n jos cu gurile căscate de admirație în fața citadelei incașe: o geometrie perfectă, cărămizi sudate între ele ca prin miracol, case răcoroase când afară erau 35 grade, sectoare agricole cățărate pe nivele, ruinele templelor care datează din secolul XV, Piatra Sfântă, Anzii cu fesuri de zăpadă, râul Urubamba care se rostogolea grăbit la vale, lamele lățoase tolănite la soare și o vegetație care accentua frumusețea acestei așezări desemnată una dintre cele 7 noi minuni ale lumii.

Însă mi-a ancorat curiozitatea un loc de cazare nemaiîntânit, la care încă visez: o capsulă de sticlă agățată la mare înălțime, pe stâncă, la care ajungi cățărându-te, și de unde se vede panoramic toată splendoarea asta incașă. Las aici link-ul și fotografiile preluate de pe Airbnb, ca să vedeți și voi câte idei năstrușnice există:

De fapt, mai bine mă opresc aici și vă las în compania unor fotografii grăitoare, alese cu greu din albumul stufos, adăugând un ultim gând: este o destinație pe care, în ciuda principiului meu de a nu mă întoarce în locurile deja străbătute, abia aștept să o revăd. Însă data viitoare îmi voi aloca timp suficient pentru a parcurge drumul până la Machu Picchu pe jos, într-un ritm așezat și cu o legătură mult mai strânsă cu spiritualitatea.

Mulțumesc, Cusco, pentru generozitate, pe curând!

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s