Machu Picchu, infuzie peruană de coca

Dacă în vamă, polițistul peruan nu numai că știa unde e România, dar mi-a și vorbit puțin în românește, taximetristul care ne-a făcut turul Limei, ne-a înapoiat jumătate din bani- înțelesesem greșit suma pe care o stabilisem la începutul zilei. Cu încă câteva experiențe similare și locuri greu de pus în cuvinte, Peru și-a găsit loc în inima mea.

Am făcut turul capitalei, de la periferie și zonele industriale până la punctele turistice de maxim interes. Am văzut plajele bolovănoase, Pacificul adormit într-un somn profund, statuia Cristo del Pacifico abandonată pe vârful unui deal arid cu vedere la stadion, clădiri mici și colorate care mi-au dat senzația că nu se găsește sufiecientă vopsea ca să acoperi două case cu aceași nuanță, soldați încolonați alergând cu puștile pe umăr în zone centrale nerecomandate turiștilor, Muzeul Armelor, portul, multe grupuri de muncitori care luau pauza de prânz împreună în jurul unei tonete, Parcul Iubirii, Catedrala, Plaza Mayor, Plaza San Martin și benzinăriile care vindeau cu 3 dolari litrul de combustibili, în condițiile în care peruanii îl și produc.

După un tur de forță prin Lima, am zburat la Cusco, unde am fost întâmpinați cu ceai, o infuzie care părea de dafin, dar despre care am aflat puțin mai târziu că era coca. Respiram greu, aveam senzația de sufocare și oboseam la cel mai mic efort. Nu, nu era de la planta de coca, era efectul altitudinii mari, ne aflam la 3400 m înalțime, iar ceaiul era leacul pentru aceste stări.

Cusco, orașul din care se pleacă spre Machu Picchu (Vechiul Pisc), pare un platou imens de filmare pentru o producție medievală, cel puțin așa l-am perceput eu. Chiar dacă ne-a plouat aproape două zile, ne-am plimbat cu plăcere în zona Catedralei, am colindat magazinele și restaurantele încadrate perfect arhitectural, străduțele pietruite ticsite de turiști entuziaști și localnici binevoitori, le-am ajutat pe femeile mărunte cu ochi luminoși și codițe împletite, care vindeau bomboane, ciocolată, ceai- toate pe bază de coca, să-și mai golească coșurile, însă pe ospătarii care ne invitau să ne delectăm papilele gustative cu mâncărurile tradiționale- carnea de alpaca și porc de Guineea, ne-am văzut nevoiți să-i refuzăm. Recunosc, nu sunt atât de curajoasă, motiv pentru care am optat pentru preparate mai puțin îndrăznețe, dar delicioase: păstrăv în sos de ananas cu piure din cartofi dulci, pui în sos curry cu garnitură de orez cu cocos, suc din porumb peruan- de culoarea sfeclei roșii și, bineînțeles, ceaiul din frunze de coca…drept leac! 🙂

După o noapte în care n-am dormit aproape deloc din cauza palpitațiilor,  ne-am trezit la 5 și am schimbat 4 mijloace de transport în 4 ore, ca să ajungem la Machu Picchu. Un drum îngrozitor de scump, aproximativ 500 dolari/ 2 persoane, pentru o distanță terestră de 110 km, dar care a meritat fiecare cent.

Am rătăcit în sus și-n jos cu gurile căscate de admirație în fața citadelei incașe: o geometrie perfectă, cărămizi sudate între ele ca prin miracol, case răcoroase când afară erau 35 grade, sectoare agricole cățărate pe nivele, ruinele templelor care datează din secolul XV, Piatra Sfântă, Anzii cu fesuri de zăpadă, râul Urubamba care se rostogolea grăbit la vale, lame lățoase tolănite la soare și o vegetație care accentua frumusețea acestei așezări desemnată una dintre cele 7 noi minuni ale lumii.

E de prisos atâta vorbă, vă las câteva fotografii…

🙂

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s