Ideea de a face coronițe de Crăciun i-a venit surorii mele mijlocii, Mădălina, în urmă cu 3 ierni. Departe de ea gândul de a îmbodobi ușile casei cu ele, e o fire practică, a vrut să facă o mică afacere de familie: ea să pună la dispoziție materialele necesare, iar eu, fiind mai răbdătoare, să mă ocup de realizarea lor. Zis și făcut!

M-am trezit cu un sac de nasturi albi și roșii, cu un pistol de lipit pe bază de silicon și cu câteva bucăti mari de carton subțire în mijlocul camerei. Se ocupase și de partea de documentase, nu m-a lăsat neinstruită, așa ca mi-a umplut mail-ul cu fotografii ale unor coronițe făcute de persoane cu adevărat pricepute. Uitându-mă la fotografii, din vârful patului, nu părea dificil! Eh, în momentul în care am luat planșa de carton în mâna, mi-am dat seama că nu o să pot să-mi ating target-ul de 5 coronițe pe zi. N-am făcut nici măcar una! Am schițat un șablon folosindu-mă de tava mea de tarte, dar nu stătea bățos, se îndoia, iar când am început să-i aplic straturile de nasturi, pe lângă faptul că mi-am ars buricele tuturor celor zece degete, n-am reușit mai nimic: lipeam un nasture și picau alți doi.

M-am lăsat pagubașă și am început să mă documentez! Am ales de pe internet câteva imagini cu coronițe care mă inspirau și care păreau a fi la nivelul meu de pricepere, am încercat să deslușesc procesul, etapă cu etapă, am lăsat sacul cu nasturi în valoare de 400 lei de-o parte și am trimis-o pe sora mea la cumpărături, cu o lista, sugerându-i ca la întoarcere să-i roage pe muncitorii care reabilitau blocul de vis-a-vis, să-i dea blocurile de zăpadă artificială care nu le mai sunt de folos.

Cu o umbră de speranță, m-am pus din nou pe treaba: am desenat pe foaia de zăpadă artificială, cu markerul, conturul tăvii de tarte, iar cu ajutorul unui kater, am decupat-o. Am repetat mișcarea până am terminat planșele și m-am ales cu vreo 15 cercuri. Apoi, cu o oală mai mica, centrată bine pe cercul de zăpadă (am încercat tot felul de metode: cu rigla, cu sfoara, cu compasul, cu ecuații matematice), am mai trasat un contur și am decupat iar. Perfect, mi-au ieșit perfect! Măcar astea! 🙂

Apoi, ca să nu mai stau crispată din cauza zgomotului produs de scârțiala zăpezii și a bucățelelor care se desprindeau din coroniță, am îmbracat-o în scotch. Am luat iar markerul și am trasat linii la distanțe egale, pe care le-am acoperit ulterior cu mohair alb/ verde și roșu. O dată cu o culoare, o dată cu altă culoare. Am avut grijă să prind fiecare capăt al firului de mohair cu pistolul de silicon, ca să nu se destrame, asta după ce mi s-a deșirat de câteva ori.

După ce am îmbrăcat toată coronița în mohair, am prins o pamblică de care să poată fi agățată, am lipit peste nod o fundă aurie dintr-o pamblică modelatoare– cu marginile întărite cu sârmă, și am început procesul creator, aplicând tot soiul de figurine. La final, le-am ambalat în folie transparentă de care am agățat o mică felicitare.

După ce am făcut cele 15 coronițe, din care doar două au fost puse în vânzare, celelalte fiind oferite cadou prietenilor și familiei, mi-am testat ambiția făcând și o coroniță cu nasturi. Și uite așa, de 3 ani de zile, sunt spaima magazinelor cu accesorii și decorațiuni. Iar în acestă iarnă, m-am întrecut pe mine însămi și mi-am făcut singură cele 60 mărturii pentru cununie. Vă las o fotografie mărturie! 🙂

Atelierul lui Moș Crăciun vă urează: „Sărbători fericite!”

🙂