Infinit pozitiv, spectacolul care m-a făcut conștientă

Am fost pentru prima dată la un spectacol de teatru de când ne-a cotropit pandemia. La „Infinit Pozitiv”, în curtea Muzeului Național al Literaturii Române, unde erau așezate regulamentar 20 scaune sub o familie de castani deși, ruginii, din care picau poetic frunze la picioarele actorilor.

M-am așezat în primul rând, pe care de obicei îl evit, însă mai exista doar varianta de a sta în spatele curții. Evit primul rând mai ales când îi cunosc pe actori, îmi sunt apropiați și/sau e premieră. Pentru că emoțiile sunt mari, distanța dintre noi foarte mică, iar recunoașterea unei fețe sau reacții familiare în timpul jocului, poate perturba. Am pățit-o.

Sâmbătă și duminică, pe acea scenă desprinsă parcă din „Pescărușul” lui Cehov, au jucat: sora mea, Madalina Branduse, colegul meu de grupă din facultate, Alex Fifea, care mi-a fost partener la primul examen din anul 1 și Paula Dunker, pe care am remarcat-o din primele zile de școală, urmărindu-i apreciativ parcursul și trecerea gradată de la coregrafie la actorie.

Ce vreau să spun este că sâmbătă seara, în acel context vitreg, la primă vedere, am trăit un lucru minunat: mi s-au dilatat deschiderea, înțelegerea și acceptarea vis-a-vis de meseria pe care o practic. Mi-a devenit clar gândul că ceea ce mă poate perturba pe mine, pe scenă, nu e doar situația în sine (un telefon care sună, un spectator care se perindă prin fața scenei, o pungă de pufuleți care foșnește printre scaune, o plasatoare care-și face de lucru în culise etc.), pe care o înregistrez doar eu, ci gândul amar că povestea sau experiența oferită publicului e trunchiată, că acesta va fi deconectat de la un parcurs coerent care-i poate facilita nașterea unor întrebări, conștientizări sau emoții profunde. Însă am înțeles, dând firul înapoi pe parcursul meu artistic, că poate fi mai deranjantă reacția mea civilă de supărare/ enervare/ oftică/ răbufnire/… pentru auditoriu decât un fapt devenit atât de firesc, din păcate, ca alterarea liniștii în, să-i spunem generic, sală.

Introspecția pe tema acestui subiect m-a determinat să fac un prim pas înainte și să iau ca parte din poveste zgomotele inerente spațiului de joc din curtea Muzeului Național al Literaturii Române: hohotele de râs din jurul mesei din bucătărie a celor care locuiesc peste drum, parcarea unei mașini lângă gardul muzeului, căci e zonă rezidențială, frânturi din discuțiile trecătorilor, un stol de ciori care se întorcea la cuiburi fâlfâind puternic din aripi, pisici care se plimbau printre picioarele noastre etc.

Culmea, pentru mine, au făcut ca actul artistic să fie și mai bine ancorat în realitate, în aici și acum. E drept, poate nu e mereu cazul, însă de această dată, tema, textul și abordarea au părut că suportă foarte bine acest cadru. La fel și actorii, chiar dacă evenimentele mai sus menționate le-au influențat pe alocuri atenția și emoția, firește.

Și de aici o întrebare-curiozitate: ca public spectator, sunteți deranjați, dezamăgiți sau expluzați din poveste în momentul în care asistați la un moment de alunecare din partea actorilor? Căci unele sunt vizibile: o ezitare la nivel de text, un tremur al vocii, o intensificare ușoară, umană, a unei stări de emoție, un „accident scenic” din zona unui obiect de recuzită sau decor care se înțepenește și nu mai poate fi deschis, punându-l la încercare pe actor?

De sâmbătă încoace, eu m-am relaxat în această privință. Atât ca spectatoare, cât și ca actriță pentru că am învățat să privesc dincolo de tipare și perfecțiune, pe care le-am căutat cu prisosință pe scenă și în viață. Timp de o viață. Câtă vreme irosită, câtă energie consumată! Lipsa perfecțiunii, izbucnirea naturaleței, a firescului, a umanului, a prezentului, e tot ce poate fi mai frumos și mai dezirabil. Pentru mine. Era și înainte, dar se încăpățâna să rămână mai degrabă în plan teoretic.Să îmi văd colegii și mai ales sora în astfel de momente unice, irepetabile, mă face să cred în ce fac și în puterea vieții scenice. Mi s-a întâmplat de atâtea ori să mă „comentez”, să mă supăr pe mine, să-mi reproșez că m-am abătut de la drumul bătătorit în repetiții în loc să mă bucur de șansa de a mă lăsa să mi se întâmple ceva neprevăzut, gândind că dezamăgesc parte din public, partenerii sau regizorul, că lumea va gândi: „Vai, ce actriță slabă! Oribil, cum să uite text, cum să se împiedice, cum să aibă emoții sau să îi tremure vocea, mâinile?” Cât de dură am fost cu mine în încercarea de a mă face plăcută, cât de nedreaptă am fost cu și față de mine având în cârcă grija altora, o grijă incotrolabilă și de nedorit din partea nimănui, sunt sigură. Imperfecțiunea și atingerea umană dată oricărui lucru făcut sau simțit sunt de acum obiectivele mele, încrederea că e suficient să-mi fac partea mea, așa cum publicul va fi capabil să o facă pe a lui.

Ce liniștitor mi-a fost să privesc un spectacol prezentat într-un context atipic cu îngăduința cu care mă uit la mine și la viața mea de câteva luni, de când am înțeles cât e de important să trăiesc în prezent, în realitate și mai ales pentru mine.

Și mai spun atât: „Infinit pozitiv” mi-a rămas întipărit în minte datorită revelației avute, urmare a nonșalanței actorilor, a temei aduse în vizorul peisajului artistic- HIV/ SIDA, a demonstrație că se poate crea în orice condiții (asta cred că este esența creativității), dar mai ales pentru scena inefabilă și irefutabilă, de o sensibilitate și o forță demne de echilibrul necesar mersului pe sfoară, care o avea în prim plan pe sora mea, a cărei evoluție o urmăresc cu sufletul la gură din momentul pregătirii pentru admitere.

Mădă, îți mai spun o dată: în 22 ani, de când am început să merg constant la teatru, număr pe degetele de la o mână clipele în care mi-a fost dat să văd atâta sinceritate, puritate și viață pe scenă. Ca să-l citez pe profesorul meu, Ion Cojar, în acea clipă „a coborât îngerul”.

Mulțumesc, ați făcut să capete sens și lumină pentru mine lucruri cu care mă luptam în întuneric.

Felicitări, Nona Serbanescu, Fifea Aristide Alex, Paul Dunca/Paula Dunker, Madalina Branduse!Muzeul Național Al Literaturii Române

Foto 1: Ana CatinaFoto 2: Alex Fifea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s