Bangkok. Conștientizările de Anul Nou.

Am revenit în Thailanda pentru a treia oară, în ultimii șase ani, deși mă feresc de întoarcerea în locuri deja vizitate. Motivul? Pământul este atât de mare și de generos în destinații pe cât este curiozitatea mea de nesătulă. Și atunci, de ce să nu le acord atenția cuvenită?

Pentru a avea armonie în căsnicie a fost nevoie însă să port tratative cu soțul meu, care ar merge preponderent doar în locuri devenite familiare. Așadar, cu intenția de a ține reciproc cont de nevoile celuilalt, am ajuns la un consens: mergem în Vietnam, cum îmi doresc eu cu ardoare, câtă vreme petrecem înainte câteva zile și în Bangkok.

N-a fost vreun supliciu, nu mă înțelegeți eronat, îmi place mult orașul: are personalitate, energie bună, vreme mereu caldă, oameni zâmbitori, atracții naturale și culturale care mai de care (și prin împrejurimi), o puzderie de saloane de masaj, iar mâncarea… Oh, mâncarea, cu atât mai mult cea stradală, este demența papilelor mele gustative pentru care nu caut tratament.

Acestea fiind spuse, iată-ne în Bangkok, în seara de Anul Nou. Până să ajungem la schimbul de tură dintre ani, ne-am fâțâit prin oraș și primprejur pentru a vedea locuri neexploatate încă. Am schimbat barca mai întâi cu tuk-tuk-ul, apoi cu trenul, cu metroul, ba chiar și cu taxiul, dar, în mare parte, am mers pe jos. Pentru ca nu carecumva să riscăm intrarea în Noul An odihniți.

Prima țintă a fost Wat Phra Si Rattana Satsadaram, templul-gazdă pentru celebra statuie din smarald a lui Buddha. După cum ne-a fost norocul zilele acestea, și aici era să ratăm vizita: am ajuns cu zece minute înainte de a îl închide. Gând sâcâitor: nu cred că o să înțeleg vreodată de ce lăcașurile de cult funcționează după un orar, eu le-aș lăsa mereu deschise… Fie că vorbim de biserici, catedrale, temple, pagode, moschei și așa mai departe. Când simte omul nevoia să se adune să poată merge nestingherit acolo. În fine…

Înotând în tandem stângaci prin marea de lume, când am zis că am trecut marea barieră-bazar de la stradă spre templu ne-a tras de-o parte o uniformă cu ton autoritar. Abia îmi acoperisem brațele și trunchiul, până la cusătura discretă cu gâtul, cu o tradițională eșarfă de care eram mândră. Nu i-a fost suficient că eram înfășurată ca o mumie, ci a tras de mine, literalmente, ca să vadă ce am pe dedesubt: maiou sau mâneacă scurtă, cum se cuvine?

M-am aricit instant. Nu permit contactul agresiv cu mine, cu atât mai puțin pe corpul fizic. Am scăpat de sub control câteva gânduri pedepsite de religia creștin-ortodoxă și m-am îndreptat spre locul indicat: magazinul cu haine la preț triplu din incinta templului. Da, despre asta era vorba: comerț făcut cu forța.

De parcă n-ar fi fost deja prea mult, o altă uniformă, fără voce, m-a pescuit din înghesuială și mi-a verificat iar stratul textil care oricum nu se vedea pe sub eșarfă. De data aceasta era tricoul de turist abia achiziționat care a urlat cât l-a ținut țesătura: Thailandaaaaaa! L-a acompania în țipăt și proaspăta pereche de șalvari trasă cu umilință de Cristi peste ai săi pantaloni neacceptați. Uniforma a tresărit și m-a lăsat.

După câțiva pași copilăresc-bosumflați făcuți pe lângă poleitul altar, am văzut cum se uita de sus de tot la noi un Buddha mic, verde la față. Că era el de piatră-smarald, nici n-a mai contat. Cred că am luat-o inconștient personal, altfel nu-mi explic de ce nu mi-am luat suficient răgaz să mă perind pe acolo cum îmi era inițial voia. Cu părerea de rău că nu am avut parte de liniștea dezirabilă a unui templu, m-am grăbit să ies și am dat iama în prima coșmelie cu mâncare. Astfel, m-am ales imediat cu un coșuleț cu opt ouă de prepeliță gătite ochi pe o plită încinsă la soare.

Dacă a fost răspunsul meu învățat în fața unei nedreptăți ori curiozitatea soră-siameză cu pofta, nu mi-e clar. Cert este faptul că mi s-a făcut gura pungă ca la pelican când am văzut că echipa de copii negustori le-au pudrat cu praf de piper proaspăt, după care le-au mai și pulverizat cu un sos de soia echilibrat sărat. Le-am înghițit cu nesaț sub ochii oripilați ai lui Cristi, care nu se atinge de așa ceva, după care am stat să scanez impactul lor asupra stării mele emoțiale: Îmi făcuseră bine. Mda, iar m-am recompensat cu mâncare pentru o stare de furie. Ca să sting gândul acesta, am luat-o iar la pas cărând în căușul palmei încordate o nucă de cocos din care m-am adăpat.

Nici nu mai știu cum ne-a păcălit timpul, cert este că dintr-o dată s-a pleoștit ziua peste noi și a venit cu pretenții festive seara de Revelion. Nu i-am mai răspuns solicitării, cum obișnuiam să o fac odată, ci până la zece seara am stat în pântecul unui salon superb de masaj. Am ieșit de acolo ciufulită, cu fața șifonată, pielea unsuroasă și îmi era atât de bine așa. Doar mie. În timp ce eu am luat din această experiență de cuplu tot ce a avut de oferit mai bun- îngrijire, atenție și relaxare, Cristi a probat o sesiune toxică. Îmi pare și rău acum că i-am făcut acest cadou nedorit când el visa doar să se joace sudoku liniștit în camera de hotel în loc să: „mă gâdile și să nu mă lase-n pace femeia aia.”

O penultimă bună reamintire am primit de la 2022: Să nu mai fac pentru ceilalți ce cred eu că este mai bine pentru ei, ci să le dau spațiu să aleagă singuri. Sigur știu mai bine ce le este necesar sau potrivit.

Ora 23 a suprins nu doar o ditamai metropola cufundată în muțenie și pustiu, ci și câteva cadre hilare cu noi doi cotrobâind ca hoții, prin puținele locuri deschise, un desert. Iminenta schimbare la față a anului, cu pretenții de mari pregătiri și haine festive, a trezit în noi, probabil, o mică anxietate soldată brusc cu poftă de dulce. Mai exact, desertul meu thailandez favorit: mango sticky rice. De unde nu găseam nimic de potolit pofta, până la hotel căram fiecare după noi câte două-trei variante. Am fost echilibrată: bomboanele cu matcha tea le-am păstrat pentru la anul. Care venea cu viteza gândului pofticios, în nici 50 minute. Glumesc.

Fără niciun plan de petrecere, ca de fiecare dată, de altfel, căci nu este pe gustul nostru hărmălaia, am zis să urcăm pe terasa hotelui proțăpită la ultimul etaj. Ce bucurie să fim doar noi doi acolo! Bine, fie, și un batalion întreg de străjeri: Zgârie norii.

Ne-am bucurat de muzica auzită de departe, nu duduindu-ne în timpane, fără nimic de mâncare sau de băut în față… Noi doi, îmbrăcați normal, stând relaxați pe scaunele înalte de bar, fără presiunea socială de a da bine sau a face conversație, ci vorbind cât a simțit fiecare despre cum ne-a fost anul, ce ne-ar plăcea să mai facem, prin ce locuri să mai ajungem, cum să ne organizăm pentru a petrece mai mult timp împreună. Atât noi doi, cât și cu Kiwi (caniche-ul nostru), familia, prietenii și chiar vecinii.

Am vorbit cu patos, cu plăcere, cu nesaț, cu logoree. Eu, evident. El dădea din cap, bolborosea câte ceva, sau poate chiar articula, dar nefiind foarte bine antrenat vocal i se prelingeau cuvintele în claiele de barbă și se pierdeau. Din când în când, mai și amuțeam. Atunci, mă trăgea un ochi după el să văd de-a binelea ce fac turiștii cazați în hotelurile de vizavi. Majoritatea dormeau sau se pregăteau pentru asta, tratând cu spatele marele eveniment calendaristic. Câte povești în blocul cu mici căsuțe auriu-luminate! Povești cu câte unul, doi sau patru. Ce simplu este să privești cu detașare ori să descâlcești destine încurcate cât timp nu porți tu încărcătura lor, ci doar asiști ciupit de curiozitate!

Aflată în focurile creării de scenarii psiho-realiste, se făcuse 23:35. Atunci, Cristi a zis că îi cere gura îmblănită o bere rece. Aș fi vrut să-l rog să nu plece însă, după ce a venit convins de mine la masaj, am ales să nu-i mai cer și asta. Dar oare ce o să gândiți dacă vă spun că nu s-a mai întors? Opriți-vă o clipă din citit și vedeți ce gând a născut în voi ideea aceasta? Ce emoție, ce senzație, ce amintire?

Nu, nu m-a părăsit, n-am eu norocul de așa muză pentru scris un roman-poveste, doar nu a mai venit. Liftul se împotrivea să mai urce tocmai până la etajul 26. Acum, pe bună dreptate, o făcuse tot anul, l-o fi îmbrâncit și pe el nevoia să facă lucrurile diferit.

Respectând adevărul istoric, accesul era interzis pe terasa-piscină după ora 21. Am fost noi norocoși că ne-am putut strecura până atunci. Pe ultima sută de metri însă, iată cum s-a topit brusc momentul nostru. În viață nu ne putem baza doar pe noroc, ni-l mai și facem. Sau desfacem….unii dintre noi. Ca să nu existe dubii: mă refer la tine, Cristi.

Ce era să fac, vă întreb și pe voi? Am coborât, na, chiar dacă mă bătea gândul să îmi satisfac în singurătate bucuria de a mă întâlni cu 2023 în spațiul de siguranță și confort abia creat. Era însă 23:50, așadar am acționat spontan. Am coborât cu sufletul puțin stricat și am luat-o la fugă pe străzi, ca doi bezmetici, pentru a ne cocoța pe colosul vecin. Văzusem că hotelul cu căsuțe uman luminate, puternic sau doar pâlpâind, a organizat o mare petrecere. Ne-o semnalase puhoiul de lume adunat. Nu voiam să stăm acolo, cu atât mai mult având starea aceasta de nemulțumire (eu, Cristi, mai degrabă decât tu), ci doar să ne punem în papucii cerului la trecerea dintre ani.

Nici nu au apucat să se deschidă cu totul ușile vădit năucite ale liftului vecin când bodyguard-ul ne-a dat un mare x din încrucișarea brațelor. Am făcut o întoarcere pe călcâie cu capetele aplecate conținător spre ținutele noastre, umilite de privirea paznicului, și am luat calea unui bulevard cu multe sensuri pentru a ajunge la mall-ul de vizavi.

Nu mă bucură artificiile, ba din contră, le percep ca pe niște sperietori pentru păsările care își fac de lucru prin văzduh. Culmea însă, de data aceasta aș fi vrut să le văd. Poate pentru că bubuiala lor avea simbol de dezamorsare a bombei mele lăuntrice, care stătea să facă implozie la gândul că am pierdut un loc și un timp minunat doar pentru noi… Pentru a câta oară, oare? Nu-mi răspunde, te rog eu. Știu ce urmează să zici. 🙂

Dar chiar îmi părea rău. Nevoia lui de și mai bine mi-a schimbat starea de liniște și mulțumire în dezamagire cu viteza unei petarde afurisite. Am ales să nu mă prefac, să nu încerc să-mi metamorfozez starea ca un magician, ci să fiu în acord cu ce simt în mod real. Să îmi dau voie să încep noul an cu această stare și fără frica că așa va fi cap-coadă.

Adio, frici, superstiții, idei fixe! Am muncit mult prea mult pentru a fi real conectată la mine, nu mai vreau să încerc să (mă) păcălesc doar ca să fac pe plac celorlalți oameni. În același timp, am observat că după o primă fază de revoltă, de care mă temeam acum câteva luni bune că nu o să mai scap, am ajuns la cea de înțelegere, grijă și blândețe. Atât față de mine, cât și față de toți ceilalți în relație cu care, în trecut, m-au încercat stări conflictuale. Și se simte foarte bine. Probez pentru prima dată o perioadă lungă în care nu mă simt vinovată spunând da sau nu, dar și ce vreau ori ce nu vreau. Poate că s-a diluat vinovăția și pentru că am învățat să îmi comunic nevoile în mod (și timp) real, asertiv, empatic. Nu de nota zece încă, dar nu sunt nici foarte departe.

Altfel, imediat după ora 00:00, ne-am proțăpit pe o altă terasă a hotelului la care eram cazați, cu privirea ațintită asupra nenumăratelor mici altare stradale ale lui Buddha. Am fost suprinsă plăcut să văd cu cât respect și speranță erau așezate ofrandele florale, sticlele abia desfăcute de suc -în care împungeau și câte un pai, dulciurile luxuriant ambalate, diverse preparate tradiționale calde și mănunchiuri de bețișoare parfumate.

Primele minute ale anului le-am rezervat observării emoțiilor mele, fiind curioasă să văd ce se întâmplă cu ele când le ofer atenție și spațiu să se manifeste? Nu de alta, dar au fost antrenate timp de aproape 40 ani să facă performanță în reprimare. Concluzia? În doar câteva minute, starea de agitație și emoțiile „negative” mi s-au convertit subtil într-o stare de bine și de liniște.

Eu nu-mi mai etichetez emoțiile, nu mă mai rușinez cu ele și nici nu le mai ascund. Am înțeles greu, dar acum știu că sănătatea mea fizică este consecința gândurilor și a emoțiilor mele. Dacă reprimarea m-a făcut să trăiesc perioade extrem de stres și de rău fizic, atunci fac zilnic tot ce pot pentru starea mea de bine și de armonie. Mă prioritizez, mă ascult, îmi dau voie să mă bucur, să fac lucrurile diferit față de cum obișnuiam până mai acum. Manifestarea emoțiilor este pentru mine o dovadă a faptului că sunt umană, sănătoasă interior și foarte vie. Însă nu le las să iasă nesupravegheate la suprafață, ci le urmăresc cu grijă, le ghidez, în așa fel încât să nu ajungă să îmi facă mie sau altora vreo formă de rău.

În concluzie, pentru 2023 îmi doresc și vă doresc, dacă simțiți că e benefic pentru voi, să hrănesc mai mult relația cu mine însămi. Să mă uit cu mai multă atenție și grijă la semnalele pe care mi le transmit gândurile, emoțiile și senzațiile fizice. Corpul ne vorbește continuu prin aceste trei canale de comunicare, doar că unii dintre noi, formulez așa din nevoia de a nu mă simți singură, l-am dat la un moment pe silent. Poate pentru că nu am putut să îi facem atunci față, căci nu am fost învățați cum să o facem.

În această privință, bucuria și lecția mea finală pentru 2022 constă în conștientizarea faptului că timpul nu este pierdut. Ține și de mine să am o stare de mai bine. Pentru început a fost de ajuns să îmi dau voie. Să îmi dau dreptul să mă bucur. Fără să mă gândesc că nu e momentul, că nu merit, că nu am notabile sau constante motive. Am. Am avut mereu. Singura diferență este că acum am început să le și văd.