Se spune că Africa este locul care atrage firile aventuroase, iar asta presupune altceva decât turismul sexual, care nu absentează, e drept. Cel mai vechi continent este asociat cu sentimentul de libertate, cu natura în starea ei pură, cu traiul simplu…
Sălbăticia peisajelor, abundența și varietatea animalelor, prezența într-un număr impresionant a celor mai greu și mai periculos de vânat “on foot” 5 animale – Big 5 (leul, leopardul, elefantul, rinocerul, buffalo), care-ți oferă șansa unei experiențe fără echivalent- safari, vegetația exotică (de la cocotieri, bananieri, curmali, arbori de cafea și cacao până la baobabi și cactuși giganți), puzzle-ul de culturi, timpul care are aici o altă dimensiune (parcă poate fi comparat cu cel al copilărie, nimeni nu se grăbește nicăieri, pare că ai timp pentru toate, inclusiv pentru dulcea plictiseală), iar oamenii…ah, oamenii…sunt mult mai umani, mai solidari, mai sinceri, mai rușinoși, mai conectați cu natura (trăiesc în ea și din ea; fiecare membru, cât de mic, al familiei e implicat în activitățile casnice și în procesul de procurare a hranei). Lucrurile astea și multe altele fac ca Africa să-mi fie de fiecare dată o mare curiozitate și o dezirabilă provocare.
Încă de la primul contact cu continentul mamă, Africa mi s-a părut o lecție. O lecție de adaptare, de înțelegere, de ieșire din zona de confort. Mi-e și rușine când îmi amintesc că am plecat urechea la ce mi-au spus unii și că am stat cu teama că n-o să fac față, că merg în iad, nu într-o călătorie sau vacanță. Mi-am zis, aia e, nu dau înapoi, cel mult o să mă încui în camera de hotel și o să fac greva foamei. Am împrumutat de la ei teama prematură că o să mă simt în nesiguranță fiind înconjurată numai de persoane de culoare, că mă vor privi cum privește un batalion prima femeie care apare la orizont după luni de izolare, că nu există apă potabilă, că mâncarea e odioasă, că colcăie bolile și așa mai departe.
Știți ceva? N-am crescut la curtea regală. N-am crescut la curtea regală, însă nici n-am găsit în Gambia, prima țară din Africa în care am ajuns, calvarul descris mai sus. E drept, nici nu m-am simțit ca peștele-n apă în fiecare secundă petrecută pe acest continent, pentru că un sâmbure de adevăr tot este. Însă am acceptat locul pe de-a-ntregul și i-am făcut față, chiar dacă până atunci refuzasem să mănânc în condiții care-mi păreau insalubre, strâmbam din nas dacă eram nevoită să fac dușuri scurte cu apă de ploaie rece pentru că se încălzea abia după-masa, stând la soare în butoaie, n-aș fi fost de acord să dorm într-o căsuță de paie și să mă obișnuiesc să adorm cu șopârlițe sau Jecko pe pereți (când acasă eram în stare să dorm în fund pe un scaun dacă vedeam un gândac deasupra patului), nu credeam că o să fiu relaxată jucându-mă cu copii care trăiesc în barăci împreună cu părinți infectați cu HIV (în locuri în care peste 80% din populație este purtătoarea acestui virus) sau că o să mă expun riscului de a mă alege cu vreo boală tropicală, de care până acum, ce-i drept, am fost ferită…
Însă toate lucrurile astea de care nu avusesem parte (ar fi fost o șansă să încerc câteva dintre ele dacă bunicii mei n-ar fi trăit în Brașov, la bloc), m-au ajutat să-mi depășesc limitele, să fiu mai deschisă, mai tolerantă, mai relaxată, mai ușor de bucurat. Soțul meu spune cu mândrie că se uita la mine în timp ce scotoceam curioasă un sătuc din Sao Tome e Principe și nu-i venea să creadă că mă plimb printre dărăpănături, gunoaie și unghere dubioase ca pe Champ Elysee. Zău că n-am nicio problemă să umblu printre coji de banane, nuci de cocos sau ambalaje aruncate cu nonșalanță de cei la care nu a ajuns dimensiunea civilizației pretinsă de codul bunelor maniere. Cum așa? Pentru că acolo am întâlnit oameni care chiar dacă mă vedeau pentru prima oară, îmi zâmbeau larg, mă salutau și erau dornici să stea de vorbă cu mine. Ba unii chiar mă rugau să le fac o fotografie ca să vadă și ei cum arată. Atâta puritate, liniște și frumusețe, așa oameni relaxați, copii veseli și mame tandre, eu nu am mai întâlnit nicăieri altundeva.
E, după această lungă introducere despre încercările mele în fermecătoarea casă a naturii, sper că nu ați fugit și că mai rămeți câteva minune. Vreau să mai împărtășesc cu voi ceva din frumusețea pe care am întâlnit-o în Zambia, a 11-a dintre cele 13 țări africane în care am reușit să ajung până acum.
Probabil că mulți dintre voi n-ați auzit mare lucru despre țara care are suprafata egală cu cea a Germaniei, Austriei, Belgiei, Olandei, Elveției și Ungariei la un loc, așa-i? Stați liniștiți, nici eu. Cu toate că ocupă o așa mare halcă de pământ, populația nu atinge 18 milioane (în 2018, România se îndrepta spre 20 milioane). Și, chiar dacă e formată dintr-un mix de 70 grupuri etnice/ triburi, de la mic la mare, toți cei cu care am interacționat știau engleză. Așa că nu fugiți de Africa gândind că engleza e nefolositoare, din contră, în toate cele 13 țări în care-am fost se vorbește.
Un alt lucru îmbucurător e că Zambia este împrejmuită de alte 8 state, ceea ce mi-a facilitat excursii în două dintre ele, Botswana și Zimbabwe, de mai multe, din păcate, nu am avut timp.
Livingstone, orașul în care am petrecut câteva zile, este capitala turistică a Zambiei. S-a ales cu numele acesta datorită exploratorului scoțian omonim, David Livingstone (foto statuia), care a descoperit Cascada Victoria (pe numele ei local-“Mosi-oa-Tunya”- Fumul care tună), cea mai mare cădere de apă din lume: 2 km lungime, 103 m adâncime.
Fie că descoperi Livingstone pe jos, cu Tuk Tuk-ul, mașina, călare pe un cal, cu barca, trenul sau elicopterul, este un loc fermecator, iar asta se datorează în mare parte Cascadei Victoria, una dintre cele 7 minuni naturale ale lumii.
În orașul în care ești avertizat să privești în sus, nu din cauza pericolului de a-ți cădea în cap tencuiala unei cladiri, ci a fructelor de mango, am făcut și prima mea călătorie cu un tren tras de o locomotivă cu aburi. “The Royal Livingstone Express” , o bijuterie a anului 1924 cu 5 vagoane turistice de lux îmbrăcate în lemn, ne-a plimbat tur-retur de la Muzeul Căilor Ferate până pe podul de deasupra cascadei Victoria, care pune mână-n mână teritoriul Zambiei și pe cel al Zimbabwe. Relevant e faptul că în momentul inaugurării, Podul Victoria Falls era cel mai înalt din lume. (foto site oficial)
Am ajuns pe pod, m-am uitat stânga-dreapta și…să vedeți minune: nici urmă de cascadă! Se poate ca hub-ul cascadelor să dispară? Să dispară nu s-a întâmplat, însă fiind abia începutul sezonului ploios, nu s-a acumulat suficientă apă pentru o cădere spectaculoasă. Și uitați așa, fotografiile de mai jos, cu care mă ademenise soțul meu în Zambia, nu coincideau deloc cu realitatea:
N-are sens să fac vreo comparație, imaginile spun totul:
M-am uitat cu jind la firicelul alb care aluneca rușinat printre stânci și m-am cocoțat pe panta care promitea o priveliște panoramică superbă. Măcar cu atât să mă aleg.
Nici n-am ajuns bine în dreptul urcușului, când cea mai mare maimuță pe care am văzut-o până acum stătea deasupra locomotivei și făcea jonglerii cu câteva fructe de mango furate din vagonul restaurant. Cu o urmă de neliniște am continuat să urc, în timp ce cu mintea răscoleam în poșetă: oare am ceva de mâncare înăuntru? Nu de alta, dar am mai fost prăduita de 3 ori de maimute și n-a fost tocmai bine. Ba, astă vară, la templul maimutelor- Lop Buri, Thailanda, m-am ales și cu o mușcătură zdravănă. În fine… N-am prezentat nici urmă de interes pentru acest mamifer care a continuat să se dea în spectacol în fața pasagerilor oripilați de dispariția minunii.
După ce am făcut poza cu trenul tronând pe pod, am luat în seamă șuierăturile locomotivei care ne invita la masă, căci 2 dintre cele 5 vagoane sunt ocupate de restaurant, și m-am întors. Nu-mi place să întârzii, însă nici nu m-am putut abține să nu casc puțin gura la fochistul care lua cu lopata cărbunii încinși și îi azvârlea în foc pentru a deplasa trenul. Văzându-mă curioasă, m-a invitat să urc, să mă așez cu grijă, frigea totul în jur, și să trag “sirena”. M-am simțit ca Domnul Goe, recunosc.
M-am întors cuminte, am înaintat spre vagoanele restaurant, am dat ghidușia pe delicatețe și m-am așezat nerăbdătoare la masă. Recomand această experiență oricui ajunge aici și vrea să se răsfețe (fotografia cu ospătarul am luat-o de site-ul oficial, mi s-a părut lipsit de delicatețe să fac fotografii în timp ce oamenii cinau).
Uitându-mă iar peste fotografiile făcute de soțul meu cu 8 ani înainte, m-am ambiționat și am mers la vecini, în Zimbabwe, unde cascada își etalează 75% din suprafață. Uuu, s-a stigat „Bingo”! A meritat să îndur coada de la vize și căldura sufocantă, cascada ne-a trecut prin câteva dușuri reci la care nici nu mai speram, cu așa putere pocnea și împrăștia vaporii.
Simțindu-mă norocoasă, am făcut la 2 zile distanță și un drum până în Botswana, parcurile naționale din Zambia erau la o distanță considerabil mai mare. Chiar dacă lumea ne avertiza că în sezonul ăsta sunt șanse mari să nu vedem niciun animal, am avut parte de un safari demențial. Pentru asta însă, rezerv un articol întreg, așadar, vă rog să reveniți!
În ultima zi de Livingstone, ca să fugim de căldura insuportabilă de după-amiază, am făcut un Sunset Boat Safari. Ne-am refugiat pe o barcă care tulbura apele râului Zambezi și ne-am uitat curiosi cum mănâncă sau se relaxează animalele sălbatice. Am avut parte de cea mai relaxantă plimbare. Pe mine mereu mă liniștește apa, însă decorul acestei călătorii de 4 ore a făcut mai mult decât apa.
La bordul bărci, în timp ce noi vânam cu privirea elefanții, girafele, hipopotamii, crocodilii și păsările de care nici nu mai auzisem până atunci, ni se pregătea un braai, un grătar adică. Nu ne-a fost dată spre degustare carnea niciunui animal văzut pe malurile râului, ci pui sau cârnați. S-or fi gândit să nu ne oripileze, eram vreo 10 pasageri, și niciunul de-al locului. Cu toate astea, într-unul din restaurantele din Livingstone, am văzut în meniu pizza și paste cu carne de crocodil. Nu m-a tentat. O bucățică aș fi luat, pentru că sunt curioasă și pofticioasă de fel, dar să văd farfuria plină cu carnea sfâșiată de pe reptilă, chiar n-aș fi putut. Totuși, în urmă cu câteva zile, în Cape Town, Africa de Sud, am gustat de la o prietenă friptură de kudu și struț. Ca să nu-mi reproșez vreodată că n-am încercat.
Sunt multe de văzut și încercat în Livingstone, timp și bani să ai. Cum aveam alocate doar câteva zile pentru acestă destinație, am ales atent și am zis pas unui Walking Safari (plimbare pe jos, împreună cu un ghid profesionist, prin habitatul animalelor mai sus enumerate; concept născut aici), unui Canoe Safari, unui “zbor al îngerilor” (tur cu elicopterul deasupra cascadei, însă am trăit experiența asta deasupra Cascadei Iguazu, Brazilia) și unui mic dejun cu elefanții-în timp ce ți se pregătește prima masă a zilei, poți să hrănești elefanții, nedresați sau domestici, evident, se pare că sunt o specie sociabilă.
Înainte de plecare am urcat scările știrbe care ne-au așezat în emblema orașului Livingstone, baobabul milenar denumit de localnici „Lookout Tree”; într-adevăr, se deschide o priveliște asupra împrejurimilor, însă puteam trăi liniștită și fără ea.
I-am mulțumit frumos pentru plimbările de colo colo lui Dango, șoferul cu care soțul meu se împrietenise la vizita anterioară, și cu care s-a regăsit ca prin minune acum, mi-a zâmbit, contactul fizic cu o persoană de sex opus cunoscută de curând este considerat lipsă de respect aici, ei s-au îmbrățișat bărbătește, iar noi ne-am luat zborul spre Mozambique.
Am plecat cu gândul la oportunitățiile și deschiderea tinerilor de azi, de pretutindeni, care-și iau rucsacu-n spinare și colindă Africa pentru 2-3 luni de unii singuri, oprind 3-4 zile și în Zambia pentru a vedea cascada, a merge în safari sau pentru a-și crește doza de adrenalină într-un fel în care eu pot să jur că nu o să încerc vreodată: cu un bungee jumping de pe Podul Casacada Victoria, înalt de 110 m.
Zambia, merci, nu mai am 20 ani și nici rucsac în spate, dar m-ai făcut să mă simt bine hrănindu-mi spiritul aventuros și curiozitatea.
Viva Africa!
Zambia
Capitala: Lusaka
Moneda: kwacha, 12 kwacha= 1 dolar
Viza: romanii nu au nevoie de viză, însă nu trebuie să vă lipsească carnetul galben care atestă că v-ați făcut vaccinurile obligatorii unei călătorii în țările tropicale (febră galbenă, difterie, poliomielită, tetanos). Găsiți aici mai multe detalii.
Sabina Brândușe 