În 3 ani, de când sunt angajată la Teatrul Tineretului, Piatra Neamț, am urcat o singuă dată pe munte: 35 minute, vara trecută, la Cabana Fântânele. Anul acesta, mi-am propus să-mi depășesc limitele, așa cum făceam în perioada liceului, când locuiam în Brașov și mă cocoțam pe crestele care împrejmuiau județul. Și ce bine era. Chiar dacă mă bombăneau băieții din grup pentru că luam după mine toată casa și erau nevoiți să mă ajute.

În gașca T.T. sunt cunoscută drept cea cu inițiative, motiv pentru care am lansat provocarea de a urca pe Ceahlău și grupului de prieteni actori. Nu au răspuns toți afirmativ. Nu pentru că i-a speriat ideea că îi voi hămăli, în sensul ăsta m-a însoțit soțul, ci pentru că planurile pentru cele 2 zile de 1 Mai s-au făcut mai din timp. Dar tot ne-am strâns 13. Actori și prieteni/ iubiți.

Cu ochii lipiți de somn și rucsacuri grele în spate, ne-am adunat în fața teatrului pentru aventura muntoasă. Ne-am repartizat în 4 mașini și ne-am dat întâlnire la Cabana Izvorul Muntelui, locul din care urma să o luăm la pas.

Am ajuns prima și bine echipată, cu bățul pe care-l adunasem cu o zi înainte de pe drumul până la Lacul Cuejdel. Știam că-mi va fi de folos și pe munte: la urcare, la coborâre, dar și pentru a-i mâna pe cei mai greoi la mers.

Dar, ce să vezi? Aventura noastră carpatină a debutat cu o vizită la Spitalul de Urgențe Bicaz. Știre bombă: Actrița Corina Grigoraș s-a ales cu 2 căpușe după ce s-a plimbat în natură. Înainte să le vină de hac vietăților răufăcătoare, medicul a luat-o la rost pe actriță pe motiv că poartă pantaloni scurți și nu colanți, cum e normal când mergi pe munte. I-a făcut un vaccin antitetanos, i-a prescris antibiotic, pentru nu mai puțin de 10 zile, și i-a bandajat genunchiul. Intervenția nu a durut, dar gândul că nu se poate răcori cu o bere spumoasă în vârf de munte, a usturat tare.

În timpul ăsta, noi am așteptat pe terasa însorită a Cabanei Izvorul Muntelui, dezlipindu-ne ochii cu ajutorul unor cafele, respectiv batoane de ciocolată.

Odată reîntregit grupul, am achitat 13 biletele a câte 6 lei, reprezentând taxa de intrare în Parcul Național Ceahlău, și am pornit supersițioși urcușul pe Jgeabul cu Hotar. S-a anunțat ora fixă: 10.

Cu o teamă generală de căpușe și senzația de mâncărime pe tot corpul, urcam pantă după pantă, răcorindu-ne cu apă de izvor și glume. Subiectul principal al glumelor: Corina și căpușa, altfel spus Căpușata. Unde e rost de un eveniment medical, pe lângă glume, multe, că de, suntem actori, ființe ludice, e loc și de păreristică. Mi-a fost dat să aud tot felul de metode populare de vindecare, respectiv îndepărtare a purtătoarelor de boală Lyme: cu un băț de chibrit pe care-l plimbi în jurul zonei afectate, în sens invers limbilor de ceasornic, cu un vârf de cuțit, cu penseta, cu o batistă înumuiată în alcool și câte și mai câte. Sfat: mergeți la medic. Chiar dacă e posibil să vă țină și o lecție de morală.

Glumele au continuat și au intrat în colimator, pe rând, personaje/ personalități din literatura românească: Nechifor Lipan, Calistrat Hogaș… Greu de reprodus umorul actorului Valentin Florea, însă pe una am notat-o, apropos de frumusețea naturii: “foarte mișto scenografia, cine a făcut-o?”

Actori fiind, avem un defect profesional: vorbim tare și râdem gălăgios. Ceea ce, în pădure, poate trece drept poluare fonică. Să ne iertați, locuitoare ale pădurii, drumeților…

Că veni vorba: drumeți am mai tot văzut, dar animale, ba. Noroc cu o veveriță care ne-a arătat drumul în primele minute și cu ciocănitoarea neagră, cea mai mare din România, se pare. În rest, speciile cu care se laudă pădurile Ceahlăului (ursul brun, cerbul, mistrețul, lupul, vulpea, râsul,  căprioara, pisica sălbatică, jderul, veverița, capra neagră, cocoșul de munte) cred că ne-au pedepsit prin neprezență pentru toate fabulele și glumele spuse sau inventate vreodată de actori. Chiar mă gândeam c-ar merge o ilustrare a unei fabule, aici, în décor autentic, și-am încercat chiar o distribuție: Cezar Antal- iepurele, Corina- vulpea, Cristi, soțul meu- ursul, eu…furnica?

Tot urcând, am întâlnit pe drum câini de talii și rezistență diferite. M-am uitat fascinată la soluțiile pe care le găseau pentru a face față căldurii și efortului. Unul dintre ei a căzut leșinat după 2 ore de urcare, dar nu înainte de a scormoni pământul până a dat de umezeală, pregătindu-și culcușul.

Pe măsură ce urcam, bocancii mei adunau între striațiile tălpii frunze uscate, pământ, apă de râu, petale de gențiene, ciubițica cucului, ciuperci, grohotiș, fragmente de marmură, gheață, ace de jnepeni… Am trecut prin toate, admirând de la diferite înălțimi Lacul Izvorul Muntelui care șerpuia printre crestele încărcate cu conifere de un verde neatins de topor. Urcam și căram rucsacul greu pe care l-am luat de pe umerii soțului. Suntem o familie, împărțim sarcinile și greutățile. În plus, muntele parcă are darul ăsta de a te face să fii mai om.

Făceam popasuri de câte ori întâlneam un braț de râu, dar mai ascundeam în gură și câte-un cub de ciocolată amăruie. Unii. Alții își luau energia din puterea unei dușci de rachiu de Pitești, adus de colecționara de căpușe. Nu știți voi, dar am dus și eu în spate o sticlă de Jager, un pet de 2l cu apă, cutia cu table, croisante, plăcinte, banane, medicamente și bomboane pe care le-am împărțit cu gașca. Asta ca să înțelegeți că n-am cărat lucruri netrebuincioase.

Asudați peste poate și acoperiți din cap până-n picioare pentru a ne proteja de soarele necruțător, imediat cum am trecut de jnepeniș, ni s-a deschis în față un platou care se apleca spre o vale. Și, ce să vezi? Am crezut că halucinăm. Trecuseră 3 ore și 42 minute, echivalentul a 10 552 pași, de când pornisem înspre pisc, iar în fața ochilor holbați se lăbărța, între petice de zăpadă, Cabana Dochia…pe care ne-o imaginam la încă 2 ore de urcare. La ora 13:43 s-a imortalizat primul cadru cu cabana. Victorieeeeee, Stanilor (numele meu de civilă și soție)! Ultimii ajunși. Pe motiv de dureri de genunchi, condiție fizică precară, dar și pentru că urcarea pe munte n-am privit-o ca pe-o competiție, ci ca pe o călătorie.

Și exact asta a fost: o experiență fără seamăn în doi, o lecție de cuplu, o exersarea a grijii, a responsabilității și a dragostei față de celălalt. Dincolo de cuvinte și motivații spuse din vârful buzelor.

După o sesiune foto care a avut ca subiect minunăția Ceahlăului, cu cele vârfuri fruntașe -Ocolașul Mare (1907 m) și Toaca (1904 m), ne-am tolănit pe terasă. Am comandat păstrăv proaspăt expulzat din apele reci ale râului, mămăligă aburindă, cartofi prăjiți cu brânză de burduf, cabanoși care-au sfârâit în ulei, apă și bere rece, papanași cu dulceață de prune. Un binemeritat ospăț. Și un sentiment de mulțumire purtat muntelui pentru asemenea priveliști, aer și trăiri.

După ospăț, am scos din rucsac șalul de masai cumpărat din safari-ul făcut în Tanzania. Îl folosesc pe post de pătură de picnic ca să-mi reamintesc nebuna experiență despre care o să vă vorbesc cândva. Ne-am întins la soare, respirând aer curat și glume, cu beri sau căni cu ceai și stropi de rom în mână, sub adieri de vânt și cântec de ciocănitoare până când ni s-a făcut întuneric și iar foame.

Rucsacurile familiei au lenevit și ele afară, n-am mai avut energie să le urcăm până la mansardă. Când soarele a luat chipul lunii, o lună mare, plină, cameleonică și atât de aproape că puteai s-o gâdili parcă cu mâna, ne-am făcut curaj să urcăm în cameră. Eram ultimii care se instalau. Am zâmbit nostalgic când am deschis ușa în spatele căreia așteptau 7 paturi siameze deprinse parcă din “Albă ca Zăpada și cei 7 pitici”. Gândul mi-a fugit subit la taberele din copilărie. Îmi era dor să dorm la grămadă, în vârf de munte, cu un minim de condiții. Camera nu era dotată cu toaletă sau duș. Și nici n-am găsit vreunul în cabană, dar a fost bine ș-așa. E plăcut să rupi rutina, fie și pe cea legată de igienă. Pentru spălat pe dinți și alte suprafețe, a fost suficientă chiuveta.

Cabana Dochia, cocoțată la 1750 m, pune la dispoziția drumeților 2 tipuri de camera: cu 4 locuri, baie proprie și terasă, la 60 lei/ persoană sau camere cu 6, 7, 14 sau 19 paturi, în regim de hostel. Fără baie sau terasă și cu prețuri cuprinse între 40-50 lei/ persoană/ noapte. Fiind o perioadă aglomerată, chiar dacă am făcut rezervarea cu 10 zile înainte, tot ce am găsit disponibil au fost camerele de 7. Ideale pentru grupul nostru.

Seara am petrecut-o în cabană, jucând table și bilețele (fiecare dintre noi avea lipit pe frunte un petic de hârtie pe care era scris numele unui personaj fictiv sau real, pe care purtătorul trebuia să-l ghicească adresându-le celorlați întrebări relevante care să-l ajute să afle răspunsul). Devenisem 14, ni s-a mai alăturat un prieten, Florin, căruia i-a luat sub 2 ore să ajungă la cabană, încărcat cu beri, ciocolate și țigări. Ce înseamnă antrenamentul! Strânși în jurul mesei încărcate cu doze de bere, ronțăieli și shot-uri de Jager, mai ieșeam din când în când să admirăm luminițele orașului strecurat între două văi sub o lună de poveste.

Miezul nopții ne-a prins în camere. La noi, s-a polemizat ore întregi pe teme social-politice. Eram atât de obosită încât nici măcar vocile vehemente nu m-au împidicat să adorm, dar, după vreo oră, m-am trezit brusc, ridicându-mă-n șezut și strigând: “Bățul! Unde mi-e bățul? Du-te să-mi aduci bățul, l-am uitat jos.” Visasem că la coborâre nu o să fac față drumului fără toiagul lui Noe, cum i-a spus Vali, așa că soțul meu a reacționat rapid și s-a dus la parter să mi-l aducă.

Într-un concert de sforăituri, că, de, 5 din cele 7 paturi erau ocupate de masculi, eu și Otilia (noua noastră colegă de la Secretariatul Literar) împungeam cu piciorul, prin somn, când în dreapta, când în stânga, ca să reducem volumul. Dimineața a început la ore diferite pentru grupul nostru, dar ne-am adunat pentru micul dejun pe terasa care începea iar să se aglomereze de drumeți veniți pentru câteva ore: singuri, în gașcă sau în familie, cu membrii de la 2 ani în sus, de te mirai cum au ajunși cu ei până aici, când tu abia te-ai cărat pe tine și un rucsac.

Fiecare comandă la bucătărie era înregistrată cu un număr. Când auzeam la microfon numărul nostru, masa aclama: “S-a strigat Bingo!” M-a încercat un sentiment de vină când mi-am văzut farfuria cu mâncare pe masă și doi cai încărcați ajunși la cabană pentru aprovizionare. Dar, cum altfel?

Am urmat ritualul și, după masă, ne-am întins iar la soare. Erau 22 grade, în condițiile în care se spune că în luna iulie se înregistrează cele mai înalte temperaturi, de maxim 18 grade. Undeva s-a strecurat o eroare.

După o lungă leneveală, gașca de fete s-a împărțit în două: unele au urcat până la Toaca, celelalte am mers pe drumul de 5 minute din spatele cabanei până la Schit, loc de pelerinaj. Pe platoul văduvit de vegetație, am trecut pe lângă locul marcat cu H, heliportul la care tot visa Cristi, soțul meu. Când a fost întrebat: “De ce ai nevoie când urci pe munte?”, a răspuns fără ezitare: “De o telecabină sau de elicopterul Smurdului.” Pam, pam. Uite că n-a fost nevoie. Și ce bine e când îți depășești limitele.

Înainte să ne apropiem de Schit, Corina căpușata, care umbla tot în pantaloni scurți, neobrăzata, sfidându-l pe domnul doctor, s-a tăvălit în zăpadă ca un copil. Apoi am făcut liniște și am intrat pioase în lăcașul sfânt luminat de un candelabru format din întortocheala unor coarne de cerb și căprioare.

După plimbare, au început să se adune rucsacurile pe terasă, ne pregăteam de plecare. Am luat-o de la început cu aceași poveste: pe ce traseu? Unde-s 13 oameni, sunt și multe opinii, preferințe, cerințe: să fie scurt, să fie ușor, să fie spectaculos, să fie și râu pe drum, să nu fie deschis, ci prin pădure ca să nu stăm în soare toată ziua etc. Dacă la urcare variantele au fost Lutu Roșu și Jgheabul cu Hotar, la coborâre s-a optat pentru Poiana Maicilor. Ca să respectăm realitatea, prietenul nostru Decebal, omul munților, a reușit să ne convingă de fiecare dată. Știa fiecare traseu și a zis că dacă tot mergem pe munte, atunci să vedem ce are mai frumos de arătat. Și bine a făcut. Peisajele ne-au tăiat respirația.

Nu pornisem de o oră când 4 dintre noi, care se opriseră la o țigară, au făcut câțiva pași în direcția greșită și s-au rătăcit. Nu e de glumă. Noroc că exista semnal și știam că sunt bine. N-au găsit drumul înapoi, moment în care a intervenit Decebal. Și-a lăsat rucsacul la noi, adăpostiți de soare în pădure, și s-a dus să-i caute. După vreo 45 minute, ne-am regăsit și am continuat coborârea prin Poiana Maicilor, cu un popas la Clăile lui Miron…o minunăție greu de pus în cuvinte; atâta timp cât nu ești Calistrat Hogaș. Aici săltau pe stânci 3 capre negre. Chiar, știați că râsul și capra neagră sunt ocrotite de lege? În rest, nicio viperă, de a cărei frică am știut tot drumul, niciun urs, ci doar urmele lăsate de el pe pământ, iar, din loc în loc, excremente.

Dacă îți iese-n cale ursul, încearcă să nu te panichezi. Decebal zice că nu atacă omul atâta timp cât nu se simte amenințat, însă: fă gălăgie mare, cel mai probabil se va speria și va pleca. Dacă nu, așează-te pe pământ, cu fața-n jos și capul între brațe. Te va întorce cu laba pe toate părțile, adulmecându-te, dar nu te va răni mortal. Nu sună încurajator, știu, dar nu strică să știm asta.

După 15 500 pași făcuți la coborâre, ba în picioare, ba în genunchi sau palme, că am mai și căzut, cu tot cu bățul meu folosit ca punct de sprijin, am început să simțim picături de ploaie pe pielea acoperită de praf și sudoare. Rugăciunile ne-au fost ascultate, însă, în momentul în care am ajuns la mașini, s-a pornit o ploaie de vară care ne-a acompaniat tot timpul cât am stat la masă. În drum spre Piatra Neamț, am oprit la Pensiunea “Bia Păpădia” pentru renumiții papanași făcuți doar din brânză și acoperiți cu fulgi de migdale și dulceață. Nu puteam încheia brusc frumoasa noastră aventură montană.

Nu mă dau cunoscătoare după o singură urcare pe munte, la distanță mare de cele făcute în adolescență, dar las totuși scrise aici câteva lucruri pe care le-am aflat și de care n-ar fi rău să ții cont când urci pe munte:

Nu urca singur. Dacă o faci, anunță pe cineva care îți e traseul. Și cântă, animalele sălbatice vor lua distanță.

Echipează-te corespunzător. Recomand ținute sport, bocanci cu aderență mare care să îți țină și glezna bine fixată, un hanorac, o șapcă și o haină de ploaie.

Urmează traseul.

Nu lăsa alimente sau deșeuri în urma ta.

Ia cu tine un recipient cu apă, un telefon, o lanternă, un fluier, un briceag, chibrituri și ceva de mâncare, măcar o ciocolată. Ăsta ar fi kit-ul minim de supraviețuire.

Nu te aventura pe munte dacă se înserează.

Nu sta pe platou în caz de ploaie sau furtună, adăpostește-te în pădure, fulgerele pot fi mortale.

Dă “bună ziua” fiecărui drumeț pe care-l întâlnești. Așa se cade. Plus că nu știi când vei avea nevoie de ajutor lui.

Respectă vegetația și fauna. Nu uita că ești la ele acasă.

Mergi într-un ritm susținut și cu pas constant. De obicei, primele minute sunt cele mai grele, dar nu renunța. Ai răbdare cu tine.

Respiră. Dacă obosești, fă un popas de câteva minute la baza pantei, nu în vârful ei.

Fii atent pe unde calci, dar mai ridică-ți și privirea. Oprește-te din când în când pentru a admira natura.

Și bucură-te. Efortul de a ajunge în vârf îți va fi răsplătit cu o senzație de libertate, liniște și mulțumire greu de egalat. Aici, timpul se numără în clipe și amintiri, nu în minute sau în ore.

 

Să ne vedem pe munte! Cu bine.

 

P.S.: Un cântec de munte:

„De vei vedea-ntre geamuri, la fereastră,
Un munte de cristal,
Un munte de cristal și-o floare-albastră,
Simbolul unui alpinist banal,
Oricine-ai fi, tu urcă fără teamă,
Căci creasta lui te-așteaptă,
La viață ea te-ndeamnă.
Bine-ai venit, prietene, la munte,
Bine-ai venit, ce mult te-am așteptat,
Bine-ai venit, prietene, la munte,
Bine-ai venit, de tristețe-ai și uitat.
Oricine-ai fi, poți poposi oricând
Sus la cabană,
Cabana lui e casa tuturor,
E casa rătăciților târzii,
De unde noi
Ne aruncăm privirea
Sperând că într-o zi, la munte vei veni.”