Iubesc toamna. Iubesc cu patimă toamna. Amestecă atât de bine culorile de parcă mi-ar amesteca mie stările. Sunt ca o frunză: mai întâi o speranță, apoi o izbucnire, ceva crud și inocent, apoi o etalare a frumoasei nebunii ce se transformă în umbră, umbra aceea dezirabilă din zilele caniculare, pentru ca mai târziu să trec brusc de la o stare la alta, de la soare la ploaie, de la furtuni la adieri calde. Ruginesc ușor, mă desprind, cad, mă calci în picioare și dispar când primii fulgi de nea apasă greu pe coloana mea. Nu prind niciodată iarna, mă retrag la timp, lăsând în urmă o cât de cât plăcută amintire. Despărțirile mă sfâșie, mă dezintegrează, sunt iarna mea aprigă. Mă feresc de ea, de ele, hibernând pe undeva până revin fiorii primăverii și prind iar curaj.
Duminica… Toamna și duminica, această pereche divină care face furori. Are un sunet anume, o liniște caldă, respiră odihnă, prânz în doi, repaus, băi lungi și seri calme.
Așa se manifestă încercările mele de a-mi induce sau readuce liniștea: scriind, gătind, făcând băi lungi cu săruri și muzică-n surdină, devorând prăjituri cremoase, plimbându-mă cu bicicleta cât timp mintea mi-e în altă parte…
Îmi place să mă plimb toamna pe bicicletă, să urc deal după deal, trăindu-mi copilaria netrăită la țară. Pe ulița care se întinde ca o coastă de-a lungul lacului ce aduce cu marea, multitudinea de lebede și rațe mă teleportează undeva departe. Printre uriașii cu chip de căpițe de fân, printre roșiile cățărate pe vreji, fructele pârguite, pământul răscolit din care scot capul verze și șiruri de conopidă, cupluri aflate la vârste tomnatice au ieșit în natură pentru a coace pe grătar belșugul sezonului: vinete și ardei grași care vor fi imortalizați în congelatoare.
Las în urmă vreascurile și lemnele care pocnesc sub grătare, oamenii care-și zâmbesc în timp ce culeg ciuperci, pofta de găluște cu prune, ardei copți, salată de vinete, zacuscă, porumb fiert sau un pahar de must prospăt zdrobit de tălpi curate și mă agăț de aripa unei păsări care își începe migrarea spre țările calde.
Îmi aduc aminte de începerea anilor de școală, de gladiolele oferite doamnei învățătoare, de inevitabila vizită la stomatolog, de borcanele mari cu murături asortate, de curățenia de toamnă, de cumpărarea rechizitelor, a uniformei, a ghetelor și a unui nou ghiozdan, de sunetul clopoțelului care încheie chinul de a părea atentă la materia măzgălită cu cretă pe tablă… Copilărie versus toamnă. O emoție care intimidează.
Fac un viraj înapoi la maturitate și mă întorc pe drumul care duce acasă. Ceața s-a ridicat ca faldurile unei rochii vaporoase de pe copacii ruginiți în diferite stadii. Aerul copilărie se ține după mine cu încăpățânare până la intrarea în casă. Lângă spicele de grâu așezate în vază, rostogolesc tot ce am adunat în coșul bicicletei: castane, alune, conuri de brad, bostani pitici și câteva frunze. Fructele le îngrămădesc într-un bol mare și le trec sub un jet de apă ca să mă trezească.
Mă așez în fața portretului de toamnă și aștept ca picăturile care se lovesc inconștiente de geam să se metamorfozeze în ploi mărunte, iar mai apoi în ploi gălăgioase care crapă cerul cu strigătele mele, ăăă, ale sale. În felul ăsta, picăturile de ploaie și plâns se amestecă, curăță, se zvântă și lasă loc…pentru încă un prânz, încă o baie, încă o plimbare.
Nu te-am auzit, mai spune-mi o dată: pe când un nou început? Nu întreb eu, întreabă o prună despicată-n două din care a dispărut o jumătate.
Sabina Brândușe 