Îmi încep ziua cu două ore înainte de vreme, mă chinuie o haită de gânduri. Reușesc să adorm la loc, mă trezește alarma! Aaah, urăsc sunetul ăsta! Mă pregătesc repede, mergând pe vârfuri ca să nu deranjez, ies din bloc…în sfârșit nasc un zambet: o pisică neagră, un pui de mâță și câteva mănunchiuri de zambile mov stau în dreptul primelor raze de soare. Trag dupa mine bagajele, le fac loc lângă mine, gonesc cu mașina. Evit o ciocnire, e vina mea, ridic mâna în semn de scuze, mă iartă, merg agitatată mai departe. Pe străzi rătăcesc doar oameni de vârsta a 3-a. În surdină se aud clopotele unei biserici. Ajung la Alina, mă așteaptă fumând pe balcon. Îi duc un mic cadou și începem treaba. E deja 09:10. Nu ne oprim deloc și tot ne ia 2 ore și jumătate. Zâmbesc la fiecare declanșare a aparatului ei foto, îmi strâng lucrurile și fug pe scări. Mă arunc în masină, gonesc spre Vitan, întarzii 3 minute, atipic! Rareș pregatește mașina, o scoate pe a lui făcându-mi mie loc, se uita zâmbind la mine: „Ce faci, Sabina Turbincă?” Râd! Mutăm bagajele și ne continuăm cursa cu timpul. La 11:49 ajungem la Odeon, îl recuperăm pe Alex Unguru, a jucat rolul unui șoricel în spectacolul „Copilaria lui Chopin”, iar acum își intră în rolul de om mare, de regizor. La 12:01 lăsăm Piața Universității în spate, Teatrul Național pe stanga, Bucureștiul, cu duminica lui de primăvară, în urmă. Rareș: „ăștia conduc de parcă ei ar fi ardeleni și eu bucureștean!”:)) Haios, sper să-l țină umorul până diseară!:))
Ieșim din oras, deasupra capetelor noastre tronează indicatorul „Piatra Neamț 342 km”. Rareș, șoferul de serviciu, ne anunță că avem pauză 10 minute, în benzinărie. :)) Urcăm înapoi în grabă, desfac un sandwich sec și-l mănânc fără chef. Tocmai trecem pe lângă o tarabă cu bunatăți: o grămadă cu vârf de ridichi proaspete, castraveți zemoși, roșii cu adevărat roșii, ceapă verde…of, sandwich-ul meu n-are niciun gust! Renunț la o felie de pâine din cele doua, măcar să-l termin mai repede. Continuăm drumul, trec pe lângă noi tot felul de sate cu nume caraghioase. Îmi atrag atenția bunicuțele care proptesc taburete în fața curților pregătind pentru negoț botelcuțe cu țuică aurie de casă, ouă mari cu coajă albă adunate în pungulițe, rachiu și vin de țară.

Îmi întorc privirea de la câinii și pisicile secerate de mașinile trecute în viteză prea mare.
Alex adoarme, ne lasă să ne facem antrenamentul pentru spectacol, întrecându-ne în replici mai mult sau mai puțin tăioase. La Buzău ne rătăcim pentru a doua oară; ajungem sub un pod care se termina într-o șină de tren prea înaltă. Rareș îmi cere părerea despre drum, râd și îi repet să nu se bazeze pe mine, mă rătăcesc mai ușor ca un copil. Alex se trezește, ne scoate din Buzău și își începe numărul: vorbește cu elan și pasiune despre vrute și nevrute, se minunează la vederea unei enormități de statui ce strălucește ca un luceafăr și dintr-o dată nu se mai aude…și-a astupat gura cu prea mulți biscuiți. Deschid geamul, pătrunde un miros de câmp pârjolit, îmi las nasul să se bucure. O căruță îngustă și lungă în care se lăfăie două fotolii masive din stofă bej, ocupate de un tată și o fetiță, ridică praful pe drum. Câteva ciori umblă pe șosea, altele ciugulesc câte ceva, o turmă de oi lățoase mătură pământul, decorul se tot animă, se schimbă, ajungem.
Mi se strânge stomacul de emoție! Mi se înmoaie genunchii, mi se mai și usucă gâtul…o, Doamne! Nu am curaj să mă uit pe geam, eu, cea mai curioasă persoană pe care o cunosc…n-am curaj pentru că aici se va întâmpla mai mult de un spectacol, ăsta e locul care, fără să știe, mi-a produs declic-ul vieții mele…încă nu am curajul să vă spun despre ce este vorba, nu de alta, dar sunt superstițioasă…of, cu greu îmi opresc degetele să nu scrie!…🙂
Ajungem la „Tequila”. Mâncăm ceva ușor și mergem către căsuțe. Malibu 1. Deschid curioasă ușa și mă izbește un aer fierbinte, în contrast cu fulgii timizi care nu se pot ascunde. Îmi scot turbanul, îmi desfac fiecare șuviță din cârligul metalic care mi-a încovoiat părul tot drumul, las să alunece pe canapea rochia care până acum mă acoperea pe mine, mă fâțâi prin căsuță încălzindu-mi buzele cu exerciții de dicție, vine Alex și mă grăbește! Oooof, timpul ăsta se ia mereu la întrecere cu mine!
Ne furișăm în sală printre oamenii surprinși de apariția unor fețe străine… Ce emoții, ce bucurie…se aprind reflectoarele și descopăr în primul rând de public un chip drag, ba nu, două, trei, vai, mai e unul…Îmi zburdă sufletul când văd grupul de zece oameni veniți de la Roman pentru mine, ce surpriză! Sunt membrii trupei Gong din Roman, cu care am legat o prietenie de nedesfăcut, așa cum se leagă multe altele în fiecare august, de un deceniu deja, la Ideo Ideis, în Alexandria. Să mai spună cineva că un spectacol seamănă cu altul!
Mulțumesc, Piatra Neamț! Emoțiile fac minuni!

Foto copetă: Dan Turcu, make-up: Irina Anca Păun