Ajungem la destinație, pe strada Independenței…Nimic nu-i întâmplător! Cobor aiurită și emoționată, mă trezește o senzație nouă: mi-e frig în Alexandria! Normal, dacă ajung aici numai la Ideo Ideis, în luni de cuptor.

Băieții mă ajută cu cele două bagaje aduse pentru o singuă zi…nu cred că mai miră pe nimeni!:)

Intru în „Conciato” și pentru câteva secunde nu înțeleg unde mă aflu, este totul gol în jur, nicio masă, niciun om, doar fiori…mă liniștesc când intru și sunt întâmpinată de Marina, figura familiară de care aveam nevoie. Ritmul se schimbă brusc: urcăm cu recuzita, tablourile, emoțiile spre sala de spectacol. Începem organizarea spațiului, dăm primele replici, ne luminează pe rând câte un reflector, se aud câteva acorduri, Radu, ospătarul, îmi aduce obișnuita comandă: ceai de mentă și tiramisu fără cacao; au trecut deja 3 ore de când am ajuns, timpul trișează. Ne ascundem în spatele cortinei, agățăm în cuier hainele de oameni „normali”, schimb ghetele joase cu o pereche de pantofi cu toc înalt, îmi încerc mănușile negre de dantelă care-mi acoperă cea mai mare parte din braț, îmi înroșesc buzele, mă apropii de scenă tremurând, mă ia Rareș în brațe spunandu-mi că o să fie bine, mă lovesc la cap de tocul ușii…pentru a cine știe câta oară azi și intru…uuuf!

A urmat o oră de bucurie, de plăcere că simt cum publicul trăiește povestea odată cu noi, de emoție că am reușit și de această dată să-mi înving neliniștea și că am dat mai departe mesajul pe care-l port în mine!

Se stinge lumina! Ioooi! Gata? S-a terminat? Hmmm…mai voiam!
Venim în față, ascultăm aplauzele, văd prin oameni, ieșim, ne întorcem, ne mai bucurăm o dată de entuziasmul lor, ieșim iar…nu am curaj să mă mai întorc…rămân în spate! S-a terminat, mesajul a ajuns la receptori!

După întâlniri cu oameni dragi, pornim spre casă…câmpul nu se mai vede, florile nu ne mai fac potecă pe drum, cuburile de sticlă s-au golit de găini, nu mai e nicio țipenie de om…doar bisericuța albă își mai face loc în noapte!…Liniște!

Alexandria și-a trăit Declick-ul!