„Declick”-ul din Alexandria

12189019_10206335100391044_2777479288148208532_nSoare ascuns printre nori, barajul Argeșului sclipind orbitor, flori scoase la vânzare pe marginea drumului, o rază de soare la intrare în Valea Plopilor, copaci cu zeci de cuiburi, buzele mele amorțite de tăcere, câmpul verde care se închide în curtea unui șir de case parcă prea înalte, un câine blând și plictisit, câteva găini agitate în cuburi de sticlă expuse și ele pentru vânzare, o biserică micuță, albă își scoate cupola printre crengi goale, indicatorul cu „Comoara 9 km”, o bătrânică în baston, cu o mână rezemată la spate și cu privirea ascunsă-n batic îmi amintește de bunica pe care n-am avut-o niciodata la țară, la radio se aude „creeaza-ți propriile vise”, iar un zambet se furiseaza pe fața mea uitată de mulți km pe geamul pătat de gânduri…

Ajungem la destinație, pe strada Independenței…Nimic nu-i întâmplător! Cobor aiurită și emoționată, mă trezește o senzație nouă: mi-e frig în Alexandria! Normal, dacă ajung aici numai la Ideo Ideis, în luni de cuptor.

Băieții mă ajută cu cele două bagaje aduse pentru o singuă zi…nu cred că mai miră pe nimeni!:)

Intru în „Conciato” și pentru câteva secunde nu înțeleg unde mă aflu, este totul gol în jur, nicio masă, niciun om, doar fiori…mă liniștesc când intru și sunt întâmpinată de Marina, figura familiară de care aveam nevoie. Ritmul se schimbă brusc: urcăm cu recuzita, tablourile, emoțiile spre sala de spectacol. Începem organizarea spațiului, dăm primele replici, ne luminează pe rând câte un reflector, se aud câteva acorduri, Radu, ospătarul, îmi aduce obișnuita comandă: ceai de mentă și tiramisu fără cacao; au trecut deja 3 ore de când am ajuns, timpul trișează. Ne ascundem în spatele cortinei, agățăm în cuier hainele de oameni „normali”, schimb ghetele joase cu o pereche de pantofi cu toc înalt, îmi încerc mănușile negre de dantelă care-mi acoperă cea mai mare parte din braț, îmi înroșesc buzele, mă apropii de scenă tremurând, mă ia Rareș în brațe spunandu-mi că o să fie bine, mă lovesc la cap de tocul ușii…pentru a cine știe câta oară azi și intru…uuuf!

A urmat o oră de bucurie, de plăcere că simt cum publicul trăiește povestea odată cu noi, de emoție că am reușit și de această dată să-mi înving neliniștea și că am dat mai departe mesajul pe care-l port în mine!

Se stinge lumina! Ioooi! Gata? S-a terminat? Hmmm…mai voiam!
Venim în față, ascultăm aplauzele, văd prin oameni, ieșim, ne întorcem, ne mai bucurăm o dată de entuziasmul lor, ieșim iar…nu am curaj să mă mai întorc…rămân în spate! S-a terminat, mesajul a ajuns la receptori!

După întâlniri cu oameni dragi, pornim spre casă…câmpul nu se mai vede, florile nu ne mai fac potecă pe drum, cuburile de sticlă s-au golit de găini, nu mai e nicio țipenie de om…doar bisericuța albă își mai face loc în noapte!…Liniște!

Alexandria și-a trăit Declick-ul!

 

 

Foto copertă: Dan Turcu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s