Pe 21 septembrie m-am întâlnit pentru prima dată cu grupul timid de la Colegiul Național „Calistrat Hogaș”, Piatra Neamț. Tocmai trecuseră print-un proces de selecție intern și așteptau să mă cunoască. Am acceptat cu entuziasm ideea de a lucra cu ei, de a închega o trupă de teatru. Spre surprinderea mea, am fost și eu atinsă de zvonurile conform cărora, la vârsta asta, majoritatea tinerilor nu au un scop, un plan sau un gând cu vedere la viitor, cei aflați în fața mea știau foarte clar ce-și doresc.

Mi-au spus din capul locului că vor să ducă mai departe experiență avută cu un alt actor, mai precis, să depășească nivelul de jocuri specifice anului 1 actorie și să lucreze pe texte, eventual să facă spectacole. Nu mă așteptam la asta, dar m-am simțit provocată. Mai mult, mi-au spus că o mare parte dintre ei vor să dea admitere la actorie, respectiv regie. Informația asta mi-a fost utilă, am avut un punct de pornire în planul de lucru.

Pentru a uniformiza trupa, cei mai mulți dintre ei erau noi și doar vreo 4-5 aveau în spate experiența mai sus menționată, am început cu câteva jocuri menite să-i ajute, și să mă ajute, să ne cunoaștem, să ne descoperim unii pe alții și fiecare pe el însuși, să închegăm o echipă și să fim productivi în lucrul împreună. Le-am cerut să vină cu niște propuneri de texte, oferindu-le direcții: autori contemporani, teme apropiate de înțelegerea și vârsta lor, povești în care să se regăsească și personaje care să se confrunte cu aceleași probleme și situații cu care se confruntă ei.

Primele 2 luni de lucru s-au axat pe lecturi și improvizații pe textele aduse de mine. Ce aveam în traistă, căci lucram cu ei în pauza dintre cele 2 intervale de repetiții pe care le aveam la Teatrul Tineretului, unde sunt angajată. Prea puțini dintre ei găseau piese de teatru compatibile cu cerințele. Ce-i drept, biblioteciile nemțene s-au oprit din a achiziționa cărți de teatru post Eugen Ionesco, iar pe internet n-au găsit decât mici fragmente fără cap, coadă, titlu sau autor. Atunci, i-am ajutat cu sugestii de dramaturgi și titluri. Fără niciun rezultat. Poate și pentru că școala le impune un program care nu le lasă prea mult timp pentru activități extra. Sau din alte motive. Că sunt oameni, la fel ca noi, adulții; au și ei gânduri, preopcupări sau sarcini care-i împiedică să ducă la bun sfârșit lucrurile pe care-și propun să le facă pentru ei.

Pe 24 noiembrie, Mălina, fondatoarea grupului, mi-a transmis că domnul director își dorește ca la serbarea de Crăciun să prezentăm și noi „o scenetă de vreo 20 minute”. Eu nu lucrez scenete. N-am făcut niciodată asta. În plus, habar n-aveam că se dorește o demonstrație a ceea ce facem noi la atelierele de dezvoltare personală prin teatru. Asta obișnuiesc eu să fac, ateliere, workshop-uri, nicidecum regie de spectacol sau serbări. Dar, pentru ei, am găsit o cale de mijloc.

Așa începe povestea primului spectacol din viața mea lucrat în calitate de coordonator. Serbarea trebuia să aibă loc în 3 săptămâni. Aveam un grup de 13-15 elevi. Din păcate, până în momentul anunțării acestui spectacol, unii plecau, alții veneau. A fost binevenit acest eveniment, m-a ajutat să formez un nucleu de 12 oameni cu care am lucrat așa cum m-au învățat profesorii mei în facultate. Și am avut profesori reputați, generația mea a fost coordonată de Ion Cojar, profesori de grupă mi-au fost Adrian Titieni, Mihai Brătilă și Tania Filip, iar la masterat am avut norocul să mă îndrume Gelu Colceag, Liviu Lucaci și Mihaela Sîrbu.

Din momentul în care i-am adunat pentru o discuție serioasă, atitudinea și implicarea lor s-a schimbat. Elevii timizi cu care am făcut cunoștință în septembrie se preschimbaseră într-un grup de tineri cu o dorință comună și fermă de a face acest proiect. Cred că aveau nevoie de miza unui spectacol pentru a se mobiliza și responsabiliza. Aveau nevoie să vadă rezultate…ca mulți dintre noi. Ok, ne întâlnim, facem jocuri, citim scene, improvizăm, vorbim, aflăm lucruri care ne servesc și-n viața de zi cu zi, dar e nevoie și de ceva concret, de o materializare a orelor petrecute împreună. Iar ele au luat forma unui spectacol de Crăciun cu tema: iubirea la adolescenți.

Este împotriva principiilor mele să scot în față doar câțiva oameni din trupă. Nu vreau să fac diferențe, nu vreau să le produc traume și frustrări gemene cu cele trăite de mine în școală și mult timp după. Plus că talentul nu-l au doar unii. Talentul presupune muncă, nu iese la iveală cu una cu două, trebuie șlefuit. Așa că am ales două texte contemporane scrise de John Cariani- „Aproape. Maine” (o montare a acestei piese se regăsește în repertoriul Teatrului Tineretului, îi aparține lui Vlad Cristache, iar din distribuție facem parte atât eu, cât și Vali) și „Statistic” și am făcut un colaj. Am citit împreună ambele piese, formate din scene a câte 2 personaje, și i-am lăsat să-și aleagă partiturile care le-au plăcut cel mai mult. Mi se pare esențial să facă cât mai multe lucruri cu și din plăcere în lumea asta care-i condiționează la fiecare pas.

Evident, am întâmpinat și noi problema universal valabilă, anume: sunt extrem de multe fete interesate de actorie și prea puțini băieți. În trupa de la Hogaș sunt 8 fete și 4 băieți. Asta după ce 2 dintre băieți au venit auzind că se întâmplă un spectacol. Și sper să nu plece imediat după. 🙂

Am făcut distribuția, încântată că fiecare dintre ei are partitură importantă și nu doar o trecere prin scenă. Fetelor le-a revenit câte o scenă, pe când băieților, între 1-3 bucăți, un sinonim pentru scene.

Aveam în față 3 săptămâni pentru a lucra aceste texte. 3 săptămâni a câte o întâlnire de 2 ore. Imposibil. Drept urmare, i-am întrebat dacă chiar vor asta, niciunul n-a răspuns negativ, așa că mi-am permis să le spun că, în condițiile astea, e nevoie de două întâlniri pe săptămână a câte minim 3 ore. Cele 3 ore au devit 5. În plus, ca să le revină un timp de lucru mai lung, nu doar 40 minute/ cuplu, l-am invitat și pe colegul meu de la Teatrul Tineretului, actorul Valentin Florea, să ni se alăture.

Zilele de repetiții s-au petrecut în primele 2 săptămâni în 2 spații, lucrând în paralel. Eu 4 scene, Vali pe celelalte 4. Trupeții mei s-au mobilizat, au învățat rapid textele, și-au adus recuzita și elementele minime de decor, precum și costumele cu care se vor îmbrăca în ziua cea mare. Evident, nu toți de la prima solicitare, ba nici de la o doua, dar de pe la a 3-a, aveam cam tot ce ne trebuia. Și unde nu aveam, schimbam situația scenică, adaptam. Cel mai important în etapa asta de formare mi se pare să nu lași niciun element neadevărat să se strecoare în lucru. Principiile de bază în actorie, inoculate de Ion Cojar, au fost obiectivul numărul 1: totul să se întâmple AICI și ACUM și să înțeleg, respectiv să cred ce văd.

Au conștientizat că e nevoie de o înțelege a textului și a relației dintre personaje, de o raportare justă la cel din față- motiv pentru care personajele au fost rebotezate cu prenumele lor din buletin și aduse la vârsta lor reală. Am insistat să țină cont de spațiul real în care se află și să lucreze cu obiecte concrete, nu imaginare.

Chiar dacă au întâlnit în text situații cu care nu s-au confruntat până acum- relații îndelungate, căsătorie, despărțiri, le-am adus aproape de ei,  personalizându-le și pornind de la exercițiul elementar deprins tot de la profesorul Ion Cojar- „eu în situația dată”, adică cum acționez/reacționez eu, Sabina, într-o situație ca cea pe care mi-o propune textul dramatic? Nu personaje, nu măști, nu compoziții, eu.

Relațiile de 11 ani din text s-au transformat în unele de 3 ani, plauzibile pentru experiența lor de viață, dorința de căsătorie a devenit aceea de a primi un inel în dar, încărcat cu recunoașterea sentimentelor și cu promisiunea unui viitor comun, iar în ceea ce privește despărțirile…au trecut și ei prin asta. La un alt nivel. Nu mai puțin important, traumatizant sau intens. Așadar, am făcut apel la memoria afectivă, cum ne-a învățat Stanislavsky.

Bineînțeles că s-a ivit și subiectul „intimitate”. La vârsta adolescenței, fiecare gest sau atingere, chiar și cele întâmplătoare, sunt încărcate cu foarte multe sensuri și subînțelesuri. Nici eu, nici Vali, nu le-am cerut să facă ceva anume, chiar dacă textul o cerea: un obligo ca o mângâiere, o îmbrățișare, un sărut. Nu te poți juca cu așa ceva, nu la vârsta asta și nu cu niște oameni care nu sunt pregătiți să facă asta. Manifestările de acest tip (și discuțiile pe marginea acestui subiect) sunt tabu la vârsta lor. Ele se nasc doar din nevoie sau dorință și sunt semne clare ale îndrăgostirii, nu le pot face cu cei pentru care nu simt nimic. De-asta am și insistat să nu se atingă întâmplător pe scenă, pentru că fiecare gest este însoțit de o poveste, de o însemnătate. Așa că fiecare cuplu scenic a găsit o acțiune, în sensul poveștii, cu care a fost în confort. O acțiune fizică sau verbală.

Concluzionând, povestea care s-a spus astăzi în sala de festivități a Colegiului „Hogaș” a fost un antrenament atât pentru ei, cât și pentru mine și Vali; un schimb de informații, experiențe și trăiri. Le-am spus din capul locului: eu nu sunt profesoara lor de actorie, eu nu stau la catedră și nu le pretind să fie niște elevi ascultători. Ba din contră, întâlnirile noastre au fost un teren de joc. De joc, nu de joacă. Adică au implicat: un set de reguli care a făcut posibilă colaborarea noastră, principiul de bază că nu există greșeală (în artă, iar arta actorului este „oglinda vieții”) și libertatea de exprimare. I-am ajutat să se cunoască mai bine prin intermediul relaționării cu ceilalți într-un cadru creativ, să fie conștienți de ei și de acțiunile lor, să reacționeze firesc, însă nici vorbă să le fi făcut un traseu regizoral, împingându-i cu bățul de la spate.

Probabil că asta au și apreciat cei care i-au aplaudat la final: naturalețea și bucuria de a fi împreună pe scenă. Știu sigur că ne-am bucurat toți la discuția post spectacol, când am însumat lucrurile auzite de la cei din public: „vreau și eu să fac parte din trupă”, „sunt mândră că ești colega mea”, ” a fost foarte frumos”, ” a fost liniște în sală cât s-a jucat piesa”… Privirea încărcată de surprindere a domnului director, pe care abia astăzi l-am cunoscut, a fost însoțită de cuvinte de laudă și mulțumire. Sinceritatea cu care a recunoscut că nu a acordat șanse, până astăzi, acestei activități, însă ne va sprijini pe viitor, dorind să încheie chiar și un parteneriat cu Teatrul Tineretului, a stârnit emoții mari în grupul nostru. Am simțit toți că a contat ce am făcut și că, fără să ne propunem, am câștigat încrederea domnului și a doamnei director, simpatia colegilor și aprecierea părinților. Mai mult decât atât, fiecare a plecat cu încredere. Cu o mult mai mare încredere în potențialul său, în el însuși, în felul unic de a fi.

Cred că e nevoie ca fiecare dintre noi să aibă parte de o activitate care să ne scoată puțin din circuitul vieții cotidiene. Chit că e vorba de o ramură artistică, de o activitate sportivă, de una de voluntariat ș.a.m.d. Eu încerc să îmi fac mereu timp pentru lucruri noi, să mai aflu câte ceva despre mine și despre lumea în care trăiesc. O fac oricum prin intermediul meseriei, dar simt că e o gură de aer proaspăt fiecare călătorie în lume, fiecare rețetă pe care o încerc, fiecare concert la care merg, fiecare întâlnire cu un om abia cunoscut, fiecare tânăr cu care mă conectez la un atelier, luând fiecare câte puțin din universul celuilalt.

În încheiere, vă propun un exercițiu: opriți-vă din alergătura asta numită viață și uitați-vă puțin la voi, la nevoile voastre și la cei din jur. Acordați-vă timp să faceți măcar o parte din lucrurile care vă aduc liniște și mulțumire.

Eu am făcut-o în lucrul cu ei, iar astăzi am trăit una dintre cele mai prețioase zile din viața mea. Faptul că întâlnirea mea cu ei a produs atât de multă încredere și bucurie e hrană pentru sufletul meu.

Dați-vă timp.

 

P.S.: Aici e trecut numele fiecărui om minune cu care am lucrat în ultimele 3 luni și cu care îmi doresc, atâta timp cât și reciproca e valabilă, să merg mai departe spre alte întâlniri care să ne contureze personalitatea, comportamentul, atitudinea și viziunea.

Mulțumesc, Mălina, Sebi, Dana, George, Sânziana, Ștefan, Carla, Bogdan, Teo, Miruna, Gina, Ali, Vali.

Roxana, Ana, Dima- care ne-au fost alături, însă de la un moment dat nu au mai putut continua.