Părinții mei serbează astăzi 35 ani de căsătorie, nunta de coral. Fac o paralelă cu mine, care nu am încă vârsta relației lor, și mă întreb cum au reușit să rămână împreună, ba mai mult, să fie din ce în ce mai legați?

Mă uit în jur și văd tot mai multe cupluri destrămându-se, tot mai multe rețete de fericire în doi care împânzesc revistele tipărite sau pe cele on-line, iar copilul din mine nu poate să înțeleagă de ce dacă există rețete, încă mai există și despărțiri? De mică am văzut cum se separă familii, cum prietenele mele sufereau pe muțește sau luau partea unuia dintre părinți.

Seara, ne înghesuiam toți 5, eu, cele două surori mai mici și părinții, în fața televizorului și ne uitam la un film. Când povestea ne arăta un bărbat și o femeie care s-au iubit și și-au promis că vor rămâne împreună „la bine și la rău, până când moartea îi va despărți”, efectiv, nu puteam să cuprind cu mintea motivul pentru care au ajuns să nu se mai suporte, ba chiar să-și dispute copiii. Sufeream de scenarită încă de atunci și îmi imaginam cum ar fi să trăiesc eu o poveste similară. Plângeam pe ascuns și sufeream în avans, sperând că viața nu o să fie niciodată atât de dură cu mine încât să mă smulgă din patul ăla mare în care stăteam cuibăriți toți cinci. Pe atunci, nu puteam să-mi exteriorizez și împărtășesc sentimentele, însă cu timpul am început s-o fac. Cei care ne vedeau din afară pe mine și surorile mele, credeau că nu ne suportăm. Iar în aparență, așa și era. Cât era ziua de lungă fugeam una de alta, ne păruiam, ne furam una alteia hainele, ne pâram, iar pentu scurt timp ne și împăcam. Pentru că nu voiam să ne supărăm iar părinții. Chiar dacă ei nu știau, îi menajam și ne gândeam la liniștea lor. Poate de teamă să nu fim motivul pentru care povestea văzută la televizor să devină și povestea noastră.

Apoi am crescut și am format și eu cuplu. Pentru 3 ani, apoi pentru 4 ani, pentru aproape 5 ani sau pentru doar câteva luni. Și fiecare dintre cei care mi-au fost alături provenea dintr-o familie știrbită de ceea ce înțelegeam eu că reprezintă normalitatea. Și mă simțeam norocoasă.

Acum sunt căsătorită cu un bărbat la fel de norocos ca mine, părinții lui sunt de nedespărțit, și mă gândesc că și asta contează: exemplul pe care-l ai în familie. Degeaba încerci tu ca părinte să propagi anumite idei și concepții. Dacă copilul tău va vedea acasă exemple contrare celor pe care încerci să i le insufli, ele vor fi mult mai puternice și mai adânc înrădăcinate. Poate că trăinicia învățată inconștient acasă ne ajută pe mine și Cristi să avem valori comune. Iar ingredientul ăsta poate fi regăsit în rețetele de succes famial, dar nu te poate învața nimeni să ajungi la el. Dacă vrei să ajungi la el. Rămâne să te lupți cu tine, să conștientizezi de unde ți se trage și să-ți depășești condiția. Un aspect infernal de greu, m-am lovit și eu de asta pe alte paliere deprinse tot acasă.

În încheiere, o să spun formula auzită des la gala de decernare a Premiilor Academiei Americane de Film (Oscar): „le mulțumesc părinților”. Le mulțumesc părinților că nu mi-au livrat o poveste de film american și că lecțiile desprinse din acțiunile lor mi-au pus o bază sănătoasă.

La mulți ani, să ne trăiți!