Bărbatul care m-a învățat să râd

Pe Bogdan Marhodin l-am întâlnit la Școala Populară de Arte, Brașov, pe când aveam nu mai mult de 17 ani. Era un aiurit și jumătate, cu toate astea, devenea foarte serios când venea vorba de actorie. Făcea figurație specială în spectacolele de la Teatrul Dramatic, unde juca un dirijor, motiv pentru care s-a ținut de capul unui profesionist să-i dea lecții.

Râdea fără încetare și îi făcea și pe ceilalți să râdă, era greu să nu prinzi drag de el, chiar dacă îți impuneai.

După vreo 3 ani, ne-am regăsit pe lista cu admiși la U.N.A.T.C. Abia din acel moment s-a înnodat prietenia noastră: am devenit colegi de grupă, dar și de cameră, în căminul facultății, cameră pe care am schimbat-o de vreo 2-3 ori și am renovat-o singuri de la fel de multe ori, cărând cu troleibuzul trafaleți, pigmenți de culoare și găleți de lavabil. O dată am uitat să coborâm, iar la stația următoare ne-am împiedicat de o găleată care s-a vărsat pe culoar până aproape de cabina șoferului. Eram ca Stan și Bran, nu puteam să facem nimic pentru că ne țineam cu mâinile de burți de atâta râs. În hohote râdeam cu el, mereu. De fapt, cred că el m-a învățat să râd.

Îmi aduc aminte un alt episod: a întârziat la ora de vorbire, iar el nu întârzia niciodată, a intrat val vârtej cu o mână la spate, nu l-a oprit nici una din replicile indignate ale profei, în schimb, a frânat în fața mea și a scos de la spate cel mai mare buchet de lalele roșii pe care l-am primit vreodată; era ziua mea.

Soțului meu i l-am prezentat drept „Bogdan gogoașă”, lucru pe care el nici măcar nu-l știe. De ce? Pentru că pe la finalul anului 2 de facultate, în plină vară, topindu-ne în camera sufocantă a căminului, i-am zis: „Bogdane, hai la mare”. Din patul lui cocoțat deasupra patului meu, a scos capul ca un viezure și m-a întrebat: când?

„Acum”. În 2 timpi și 3 mișcări ne-am strâns câteva lucruri. Eu aveam banii pentru biletele de tren până în Costinești, iar el promisiunea că fratele lui mai mare, Dragoș, îi va transfera o sumă cu care să ne descurcăm. Am ajuns la mare lihniți și obosiți. M-am așezat la o coadă, cum numai pe vremea lu’ Ceașcă am mai văzut, pentru a cumpăra ceva bun de la „Gogoașa înfuriată”. Când mi-a venit rândul, m-am întors spre el și l-am întrebat: „Bobo, cu ce?” De pe trotuarul de vis-a-vis a început să-mi înșire preferințele, enumerându-le pe degete: cu ciocolată, cu vanilie, cu gem… Abia reușind să mă abțin, am izbucnit într-un râs isteric și i-am replicat: „Nu, Bogdane, cu ce bani?” El a ridicat din umeri, toată lumea de la rând s-a cocoșat de râs, noi ne-am cocoșat de foame, așa că m-am pus în fund pe trotuar și-am răscolit portmoneul în speranța unui miracol. Incredibil, printre toate lucrurile inutile pe care le păstram, aveam și o punguliță închisă ermetic în care stătea perfect împăturită o hârtie de 10 000 lei, adică 1 leu din zilele noastre, găsită într-o pungă de chipsuri cu nu știu ce campanie promoțională. Leul salvator a fost schimbat rapid pe două gogoși mega înfuriate.

21751318_10211892467081738_2614388335828900116_n

Sunt foarte multe de povestit despre ce am trăit în anii noștri de glorioasă prietenie, în care eram luați la pachet atât de către profesorii care ne făceau observații că suntem distrați, cât și de directorii de casting care ne cheamau la probe. Îmi aduc aminte ca acum că am ajuns la sediul unei agenții, tipa cu care urma să dăm proba mi-a dat un text și mi-a spus că mă lasă puțin să mă pregătesc. Trebuia să-mi pun un batic pe cap și să joc o babă într-o scenă desprinsă din cele mai neinspirate comedii. Am pufnit în râs, l-am tras pe Bogdan de mână și am ieșit alergând pe holurile respectivei televiziuni, oprindu-mă abia după ce am sărit scările celor 2 etaje și m-am văzut pe bulevard fără pantofi. Mi se făcuse rău de atâta râs. Bogdan, care a apărut la vreo 2 minute distanță, n-a înțeles nimic, dar a avut încredere că nu e de stat acolo. Viața ne-a răsplătit apoi cu zile de foamete în care căutam sub pat o monedă ca să facem banii pentru o pungă cu lapte. Am mâncat la fidea cu lapte fiartă pe reșou de ne-a ieșit pe ochi. Când aveam bani să luăm o conservă de pate, o franzelă caldă și o cutie mică cu icre, era ospăț. Trăiam din bursă și din banii pe care-i mai câștigam la câte o filmare și împărțeam cu el tot ce aveam, frățește. Eram o combinație mortală: el chibzuit, prefera să moară de foame, dar să știe că are bani puși de-o parte pentru a-și cosmetiza a suta oară dinții, o veche obsesie a lui, iar mie îmi scăpau banii printre degete. Mare minune dacă după o săptămână mai rămânea ceva din bursă.

În ciuda felului aerian de a fi și a predicțiilor pe care le făceau deștepții, Bogdan a ajuns prof de actorie, instruit în America, pe metoda Ivanei Chubbuck, lucrând 1-1 cu nume din domeniul artistic, iar recent s-a întors din Qatar unde, timp de 6 luni, a avut un proiect pe film. Nu zic, viața l-a schimbat și pe el, a devenit mai serios, mai selectiv, însă pofta de râs și distracție i-a rămas aceași.

O fotografie cu mine și Bogdan ar putea fi atașată în dicționar în dreptul expresiei „prietenia dintre un bărbat și o femeie este posibilă”.

21740320_10211892467921759_1736566499928187258_n

Bobo, chiar dacă nu am mai avut nicio întâlnire profesională după spectacolul „Port” (Studioul de Teatru „Casandra”), excepție făcând evenimente sau spectacolele de pe scenele ambulante din țară (caravana Timișoreana), unde te fugăream cu o sticluță de vitriol în mână, cum îmi cerea textul lui Caragiale, sper ca la un moment dat un regizor să ne aducă din nou împreună.