Costa Rica, preludiul unei aventuri

Nicio vacanță nu rămâne nepedepsită.

Pedeapsa cu numărul 1: trezirea cu noaptea-n cap pentru a ajunge la aeroport. Și asta după doar 3 ore de somn: un cutremur de aproximativ 5,4 grade s-a simțit bine în apartamentul nostru închiriat din zona bucureșteană cu multe buline. Încă chiaună de somn, m-am îmbarcat pentru un zbor de 3 ore și jumătate până la Paris, unde am avut o escală de 4 ore. Abia îmi revenisem din somn și amintirea zgâlțâielii puternice de acasă, că m-au și luat în primire 11 ore de zbor intercontinental cu frica-n sân. Am avut parte de câteva sesiuni de cutremure și la înălțime, niște turbulențe de toată frumusețea. Copilul care ocupa locul din fața mea mi-a făcut însă zborul mai ușor, cum îl vedea pe steward, îl întreba: „Que esta pasando?”, după care se întorcea la mama lui, îi lua mâna între palmele lui micuțe, și îi spunea cu un ton încrezător:”Tranquila, no pasa nada!” Am zâmbit involuntar, după care m-am întors spre Cristi, soțul meu, care ce credeți că făcea? Își activase Co-pilot-ul pe telefon pentru a verifica viteza avionului și distanța până la destinație. „Încă 7 ore de acum înainte?” Eram deasupra Atlanticului, iar anunțul pilotului suna cam așa: “Vom coborî aproximativ 2000 m, până la 8400, până ne reechilibram. Trecem printr-o zonă cu turbulețe severe”. Văzând însoțitoarele de zbor împinse dintr-o parte într-alta a avionului de o forță invizibilă, m-a încercat panica și am început să-mi mușc interiorul obrajilor fără milă. Nu sunt vreo fricoasă, însă trecuse mai puțin de o săptămână de când avionul în care se afla corul rusesc se înecase în Marea Neagră, așadar înviase groaza în mintea mea. Eram 460 pasageri… Ar fi fost ceva familii îndurerate.

Pentru a-mi ține mintea ocupată, am răsfoit o revistă de travel. Frica s-a convertit imediat în entuziasm: Costa Rica, prima noastră destinație din cadrul periplului prin America Latină și Centrală, părea desprinsă din Rai: kilometri de plaje ascunse între fâșii de pădure prinse la mijloc de Oceanul Pacific și Marea Caraibelor, apusuri intens colorate, 27 parcuri naționale, vulcani activi, băi termale, cascade, tiroliane, maimuțe, tucano, fluturi uriași, 12.000 specii de plante, 850 specii de păsări, mii de insecte… Ce mai, o adevărată Arcă a lui Noe! Însă articolul nu se încheia aici: tornade, uragane, ploi torentiale, șerpi, 220 specii de reptile? „Baby, nu mai știu, noi am luat cazare exact pe plajă, în junglă? Nu, întreb doar așa…mi-am uitat armura și mai că m-aș întoarce după ea!”

După 11 dintre cele mai lungi ore trăite, având pe interiorul obrajilor formațiuni gemene cu stalagmitele, de la atâtea mușcături pricinuite de stress, am ajuns la sol. Am respirat ușurată, am mulțumit Cerului în gând și mi-am anunțat imediat familia de marea izbândă. După o lungă așteptare în dreptul ghișeurilor Poliției de Frontieră, ne-am așezat la o altă coadă, la biroul Hertz, pentru a intra în posesia mașinii închiriate încă din august. Eram în ianuarie. Acolo, incredibil, dar adevărat, am mai avut parte de o pedeapsă: cu o nonșalanță de invidiat, ni s-a spus că rezervarea noastră, reconfirmată cu o seară în urmă, a fost anulată. De către Ei. Nu am reușit să aflăm cine sunt “ei”, așa că după câteva vorbe dulci spuse printre dinți, ne-am orientat către alt birou de rent a car. Nu mai zic că în loc de 120 dolari, cât ne costa inițial închirierea, am dat 570, că am luat cea mai pricăjită mașină și că ne-au mai cerut și 500 dolari depozit. Perfect, se dusese mare parte din bani înainte de a ajunge la destinație. Dar, ce să fi făcut? N-aveam încotro, ne aflam la 3 ore distanță de condus de locul în care eram cazați și, cel mai important, plănuisem să vedem tot felul de locuri în ritmul nostru.

Fiind foarte obosiți și orele înaintate, am decis să rămânem în capitală, moment în care își făcuse apariția a 3-a pedeapsă: chiar dacă aveam plătită cazarea pentru acea seară, faptul că am fost nevoiți să rămânem în altă parte ne-a obligat să mai scoatem din buzunar câteva bancote. Dar, să trecem peste aceste pedepse, nu face bine înțepenirea în starea dată de ele.

Nimic, dar absolut nimic din ce am citit și văzut în articolul desprins din revistă nu s-a regăsit în realitatea imediată. Dezamăgire totală. San Jose mi-a lăsat senzația că am nimerit în Piața Obor când e nebunia mai mare: mulți oameni care se frăsuiau de colo colo, cu îmbrăcăminte și atitudine carpato-danubiano-pontică, vânzând nimicuri sau kitschuri, vitrine în care atârnau spânzurate pijamale pentru persoanele spitalizate, o librarie prăfuită care vindea rechizite decolorate de soare, o florărie sărăcăcioasă, poșta, un parc cu o fântână tristă, patiserii vizitate de senzația de dărăpănare, ceva mizerie, mulți domni îmbrăcați în veste cu multiple buzunare care vindeau lozuri în plic de pe taburetele lor tocite… Pentru o secundă am gândit că m-au ajuns din urmă invidiile stârnite de călătoriile mele, dar în clipa imediat următoare, câțiva copii zvăpăiați și neatinși încă de autocontrol și codul bunelor maniere, mi-au readus zâmbetul pe față: au dat iama în fântâna din centrul orașului, răcorindu-se sub privirile adulților lipsiți de îndrăzneală, cu o bucurie greu de egalat. Noi ziceam „merci” pentru fiecare adiere răcoroasă, umbră a unui arbore înalt sau câțiva picuri împrăștiați de scuturarea lor, tânjind după o asemenea libertate.

Peisajul era întregit de motociclete care nu cred că obținunuseră I.T.P.-ul, Moș Crăciuni transpirați, brazi artificiali împodobiți cu decorațiuni și panglici masive, oameni ai străzii care dormeau direct pe asfalt- cu capul vârât în cutii de carton, lume încălțată ba cu cizme îmblănite, ba cu șlapi- fiecare simțea diferit cele 30 și de grade, o frizerie geamănă cu “Igiena”, un aprozar, parcă prea mulți ofițeri de poliție, ceea ce, pe de o parte, îmi oferea senzația de siguranță, dar și îngrijorarea că ceva necurat se întâmplă, ici colo câte o clădire colonială de toată frumusețea, un muzeu și cam atât.

V-am păcălit! Cu puțin înainte să termin de parcurs cu privirea împrejurimile, mi s-a înfățișat în fața ochilor Teatro National, colacul de salvare al acestui oraș și alta nu. M-am bucurat în surdină de măreția lui preț de câteva minute, după care mi-am facut curaj să pășesc înăuntru. Nu putea fi vizitat decât în intervalul orar 09- 17, iar în schimbul a 5500 colones (aproximativ 10 dolari)/ persoană, se oferea un tur ghidat în spaniolă sau engleză. Era 16:40, iar domnișoara de la intrare nu s-a arătat deloc mișcată de dorința mea arzătoare de a arunca măcar un ochi în sală. Și uitați așa, încă câteva vorbe de ocară mi s-au preling printre dinții uscați de căldură. „Stai liniștită, senorita, revin, nu mă las cu una cu două! ” Zvonul că edificiul Teatrului Național este la fel de important pentru costaricani cum e Taj Mahal-ul pentru indieni, m-a ambiționat cu atât mai mult. Zis și făcut.

A doua zi, imediat după micul dejun, am trecut iar prin “Piața Obor” pentru a ajunge la faimoasa clădire ridicată în 1897 ca soluție pentru coeziunea națională și dezvoltarea socială. Ce m-a impresionat cel mai mult? Povestea teatrului și îndârjirea de a-și păstra cauza stabilită încă de la începuturi, aceea de a educa poporul.  În secolul al XIX-lea, “teatrul-parte din cultura noastră, casa și mândria noastră”, funcționa ca un club privat pentru societatea înaltă. Lor le erau destinate sala și primul etaj cu loje poleite, pe când clasa muncitoare își avea locul la balcon, de unde avea o perspectivă asupra întregii săli, iar prin puterea exemplului învăța cum să se comporte. Primele elemente care mi-au răpit privirea au fost cele 5 statui din foaier: „La Danza”, „La Musica”, „La Tragedia”, „La Poesia” și singura participare creativă a unui artist costarican la acest monument de cultură- statuia  “Los heroes de la miseria”.

5-colonesFăcând câțiva pași pe podeaua din marmură multicoloră și înălțându-mi privirea spre tavan, am văzut pictura în ulei “Alegoria del Comercio y la Agricultura de Costa Rica”, care scoate în față cele 2 mari producții naționale: cea de cafea și cea de banane. În 1971, această imagine a ajuns pe bancnota de 5 colones, o raritate pentru acea perioadă căci era tipărită într-o bogăție de nuanțe. Odată cu înlocuirea ei, câțiva ani mai târziu, s-a produs o atât de mare devalorizare încât, dacă până atunci se plăteau 5 colones pentru o țigară, acum scoți din buzunar 100 pentru aceași foiță răsucită cu tutun.

Foaierul de la etaj, sprijinit în laterale de 2 încăperi care erau folosite pe post de saloane pentru fumat- una rezervată domnilor, una doamnelor, este îmbrăcat într-un parchet ce combină textura a peste douăzeci de tipuri de lemn costarican și crea suprafeței, în prezent este acoperită cu covor de protecție, efectul de oglindă. Cele două sofale verzi Louis al XVI-lea mi-au stârnit curiozitatea poveștilor spuse în jurul lor imediat după reprezentații. Sala mare a teatrului, cu scaune care se pot înlătura, ascunde sub fosă un mecanism care permite ridicarea sălii la nivelul scenei, formând astfel un spațiu ideal pentru baluri, concerte sau alte evenimente deosebit de importante. De cealaltă parte a sălii, atât la primul, cât și la al doilea nivel, se află locurile care m-au fascinat mereu- lojele secrete, folosite de văduvele și personalitățile vremii care voiau să ia parte la spectacole fără a fi văzute.

Loja prezidențială tronează în văzul tuturor, poate găzdui până la 15 persoane, este capitonată distinct, are scaune și covor din altă familie față de restul, iar accesul nu se poate face decât în prezența președintelui țării. Sau cu un permis prezidențial. Pe scurt, am văzut-o din loja vecină. Recunosc însă că m-a încercat gândul năstrușnic de a sări din loja mea publică în cea împrejmuită cu cordon auriu, dar m-a potolit imediat entuziasmul dat de acea minunată sală de 923 locuri, motiv pentru care m-am interesat imediat de programul teatrului. Dacă în mod normal au până la 15 spectacole pe săptămână, în luna ianuarie nu este niciunul programat, fiind închisă srtagiunea, așa cum este și la noi în iulie- august. În drum spre ieșire, mi-a făcut cu ochiul cafeneaua din vestibul, plină de lume vorbăreață care stătea fie în fața unei unei prăjituri nespus de cremoase, fie agățată de toarta unei cești cu cafea. Nu știu cum am făcut, dar, în euforia momentului, am ieșit fără să las niște colones la magazinul de suveniruri. Un gest de neiertat care mi-a bucurat însă soțul.

vulcanul-poas

Am lăsat teatrul în grija porumbeilor care se legănau în juru-i și am pornit spre Vulcanul Poas (foto: destination360.com) aflat la vreo 40 km. Pavat cu cratere în asfalt, drumul până acolo era ticsit de sere cu căpșuni, iar la stradă se înfățișau vânzători care ne ademeneau să oprim pentru a ne lua o porție de fructe acoperite cu frișcă sau ciocolată din belșug. Am o prit, cum altfel?

Din păcate, la vulcan am ajuns degeaba, trebuia vizitat dimineața, cât nu erau nori și ceață. Dacă vă tentează, fiți matinali și pregătiți 15 dolari/ persoană. Pe drumul înapoi, am oprit la un restaurant tradițional cu vedere la o pășune verde pe care leneveau vaci de carne. Am comandat inițial păstrăv la gratar cu chipsuri de banane și suc de lămâie portocalie, după care, ferindu-mi privirea din calea vitelor, am luat și ultrarecomandatul preparat local- fajitas de res (șuvițe de vită cu cartofi la cuptor și sos din banane și miere), plus tamales: pachețele tradiționale umplute cu orez, carne și o pasta din cereale, învelite în frunze de banana, legate 2 câte 2 cu sfoară, puse într-un ceaun pe foc de lemne pentru vreo 2 ore și lăsate apoi să se odihnească încă cel puțin pe atât. „Câte bordeie, atâtea obiceie”: în funcție de rețetă, pot să mai conțină creveți, ouă fierte, roșii și alte mirodenii.

Foto: goodfoodrecipes.comtamales-1

Dacă tot a venit vorba de mâncare, țin să vă spun ce conține și „Costa Rican desayuno” (micul dejun tradițional): Gallo Pinto (orez cu fasole roșie), 2 ouă- ochiuri sau amestecate, tortilla, roșii, banane prăjite, cafea sau ceai- vorba aia, sunt mari producători, și un platou cu fructe proaspete: pepene roșu, ananas zemos și papaya. Dar partea cu adevărat interesantă e cea legată de abundența de vegetație și natură: orice masă luată în aer liber, adică fiecare dintre ele, este un spectacol, iar asta se datorează vizitelor oferite de păsări, fluturi, iguane, maimuțe…

Înainte de a porni spre destinația fixată, am urcat în micuța noastră mașină închiriată și am tras de ea cât s-a putut până am ajuns la Cascada La Paz. „Peace Lodge La Paz Waterfalls Gardens” este în top 10 cele mai bune locuri în care puteți să vă petreceți luna de miere. Camerele sunt dotate cu hot jacuzzi, șemineu, duș în grădină și terase mari cu hamac. Pe lângă asta, sunt 5 cascade în fața cărora se pot oficia cununii. Este o nebunie: am văzut aici orhideele în mediul lor natural- probabil vă e e cunoscut faptul că sunt paraziți ce cresc pe ramurile copacilor, fluturi aflați la primul zbor, colibri (acesta este singurul loc din lume în care se găsesc 26 specii), tucano pupăcioși și mascota țării: una dintre cele 6 specii de broaște de doar 2-4 cm ce par lipite de frunzele verzi din pădurile tropicale. Nu degeaba le zice Leaf Frogs. Atenție: nu faceți vreo boacănă, Blue-sided Leaf Frog este otrăvitoare!

Revenindu-mi brusc din dezamăgirea lăsată de primele impresii în San Jose, care în 1884 a devenit al 3-lea oraș al lumii iluminat electric, după New York și Paris, am plecat spre La Fortuna cu ochii încărcați de cenușa vulcanului care erupsese cu 3 zile în urmă. Nicio lecție de geografie nu se compară cu trăirea pe viu a unui astfel de fenomen: orașul a fost înecat de o ceață groasă și atât de mult înălțată încât, preț de 2 zile, nu a putut ateriza sau decola niciun avion în capitală.

Merg mai departe însă cu speranța ca Vulcanul Arenal din La Fortuna să fie cum se spune în revistă și să nu mai trăiesc vreo dezamăgire. Așteptările astea, o grea încercare lăsată omului!

Pe curând! Revin cu următoarele 2 părți ale poveștii costaricane și mă aștept să reveniți și voi. Ups, iar am făcut-o!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s