Costa Rica, preludiul unei aventuri

Nicio vacanță nu rămâne nepedepsită. Prima pedeapsă: trezirea cu noaptea-n cap, asta după doar 3 ore de somn- un cutremur de aproximativ 5,4 grade s-a simțit bine în apartamentul nostru închiriat din zona cu multe buline. A urmat un zbor de 3h 30′ până la Paris, o escală de 4h și alte 11h de zbor cu frica-n sân. Am avut parte de câteva sesiuni de cutremure la înălțime, niște turbulențe de toată frumusețea. Copilul care ocupa locul din fața mea era desprins din reclame, cum îl vedea pe steward, îl întreba: „Que esta pasando?”, după care se întorcea la mama lui și îi spunea:”Tranquila, no pasa nada!” Am zâmbit involuntar, apoi m-am întors spre Cristi, care ce făcea? Își activase Co-pilot-ul și verifica viteza avionului și distanța până la destinație. Încă 7 h? Eram în mijlocul Atlanticului și anuntul capitanului suna cam așa: “Vom coborî aproximativ 2000 m, până la 8400, până ne reechilibram, trecem printr-o zonă cu turbulețe severe”, recunosc, m-a luat panica și am început să-mi mușc interiorul obrajilor fără milă. Nu trecuse o săptămână de când avionul în care se afla corul rusesc se înecase în Marea Neagră, așadar era vie groaza în mintea mea. Eram 460 pasageri… Ar fi fost ceva familii îndurerate.

Pentru a-mi ține mintea ocupată, am răsfoit o revistă de travel, iar frica s-a convertit imediat în entuziasm: Costa Rica, prima noastră destinație, pare desprinsă din Rai: kilometri de plaje ascunse între fâșii de pădure prinse la mijloc de Oceanul Pacific și Marea Caraibelor, apusuri intens colorate pe Playa Tamarindo, 27 parcuri naționale, vulcani activi, băi termale, tiroliane, maimuțe, tucano, fluturi uriași, 12.000 specii de plante, 850 specii de păsări, mii de insecte , ce mai, o adevărată Arcă a lui Noe. A, tornade, uragane și ploi torentiale, șerpi, 220 specii de reptile…? Baby, nu mai știu, noi am luat cazare exact pe plajă, în junglă? Nu, întreb doar așa…mi-am uitat armura și mai că m-aș întoarce după ea!

Aterizăm, pffffu, respir liniștită, mulțumesc Cerului în gând și îmi anunț familia de marea izbândă. După o lungă așteptare, vorba aia, am fost 460 pasageri la bord, ne-am dus la biroul Hertz pentru a intra în posesia mașinii închiriate încă din august. Aici mai avem parte de o pedeapsă: cu o nonșalanță de invidiat, respectivul angajat ne spune că rezervarea noastră, reconfirmată cu o seară în urmă, a fost anulată. De către Ei. Nu am reușit să aflăm cine sunt “ei”, așa că după câteva vorbe dulci spuse printre dinți și încercarea de a rezolva situația, ne-am reorientat către alt birou de rent a car. Nu mai zic că în loc de 120 dolari, cât ne costa inițial închirierea, am dat 570, că am luat cea mai pricăjită mașină și că ne-au mai cerut și 500 dolari depozit. Perfect, s-a dus mare parte din bani! Dar, ce să fi făcut, n-aveam încotro, ne aflam la 3 h distanță de condus de locul în care eram cazați și nici nu voiam să rămânem înțepeniți acolo. Se făcuse mult prea târziu, așa că am rămas în capitală.

Nimic, dar absolut nimic din ce am citit și văzut în articolul desprins din revistă nu s-a regăsit în realitate. Dezamăgire totală. San Jose mi-a lăsat senzația că am nimerit în Piața Obor când e nebunia mai mare: mulți oameni care se frăsuiau de colo colo- cu îmbrăcăminte și atitudine carpato-danubiano-pontică , vânzând nimicuri sau kitschuri, vitrine cu pijamale și lenjerie intimă pentru copii și bătrâni spitalizați, o librarie prăfuită care vindea rechizite decolorate de soare, o florărie sărăcăcioasă, poșta, un parc cu o fântână tristă, patiserii „vintage”, ceva mizerie, mulți domni îmbrăcați în veste care vindeau lozuri în plic de pe taburetele lor tocite și, ce să mai zic? Am gândit pentru o secundă că m-au ajuns din urmă invidiile stârnite de călătoriile mele, dar în clipa imediat următoare, câțiva copii zvăpăiați și neatinși încă de codul bunelor maniere, mi-au readus zâmbetul pe față: asemeni puradeilor noștri, au dat iama în fântâna din centrul orașului, răcorindu-se sub privirile adulților lipsiți de îndrăzneală. Noi ziceam „merci” pentru fiecare adiere răcoroasă sau umbră a unui arbore înalt. Motociclete care nu cred că au obținut I.T.P.-ul, Moș Crăciuni care transpiră, brazi artificiali împodobiți cu decorațiuni și panglici masive, oameni ai străzii care dorm direct pe asfalt cu capul vârât în cutii de carton, lume încălțată ba cu cizme îmblănite, ba cu șlapi- fiecare simte diferit cele 30 și de grade, o frizerie geamănă cu “Igiena”, un aprozar, parcă prea mulți ofițeri de poliție, ceea ce, pe de o parte, îți oferă senzația de siguranță, dar și îngrijorarea că ceva necurat se întâmplă, ici colo câte o clădire colonial de toată frumusețea, un muzeu, toate astea întregesc peisajul. Ia stai, uite…Teatro National! Colacul de salvare al acestui oraș și alta nu! Mă bucur în surdină de măreția lui câteva minute, după care îmi fac curaj să pășesc înăuntru. Nu poate fi vizitat decât în intervalul orar 09- 17, iar în schimbul a 5500 colones (aproximativ 10 dolari)/ persoană, ți se oferă un tur cu ghid în spaniolă sau engleză. E 16:40, domnișoara de la intrare nu se arată deloc mișcată de dorința mea apăsătoare de a arunca măcar un ochi în sală. Și uite așa, încă câteva vorbe de ocară mi se preling printre dinții uscați de căldură. Stai liniștită, senorita, revin, nu mă las cu una cu două, trebuie să înțeleg și eu ce-au văzut oamenii ăia care-au scris articolul. Zvonul că edificiul Teatrului Național este la fel de important pentru costaricani cum e Taj Mahal-ul pentru indieni, mă ambiționează cu atât mai mult. Zis și făcut.

A doua zi, imediat după micul dejun, am trecut iar prin “Piața Obor” pentru a ajunge la faimoasa clădire ridicată în 1897 ca soluție pentru coeziunea națională și dezvoltarea socială. Ce m-a impresionat cel mai mult? Povestea lui și îndârjirea de a-și păstra cauza stabilită încă de la începuturi, aceea de a educa poporul.  În secolul al XIX-lea, “teatrul-parte din cultura noastră, casa și mândria noastră”, funcționa ca un club privat pentru societatea înaltă. Lor le erau destinate sala și primul etaj cu loje poleite, pe când clasa muncitoare își avea locul la balcon, de unde avea o perspectivă asupra întregii săli, iar prin puterea exemplului învăța cum să se comporte. Primele elemente care mi-au răpit privirea au fost cele 5 statui din foaier: „La Danza”, „La Musica”, „La Tragedia”, „La Poesia” și singura participare creativă a unui artist costarican- “Los heroes de la miseria”.

5-colonesFăcând câțiva pași pe podeaua din marmură multicoloră și înălțându-mi privirea în tavan, am văzut pictura în ulei “Alegoria del Comercio y la Agricultura de Costa Rica”, care scoate în față cele 2 mari producții naționale: cea de cafea și cea de banane. În 1971 această imagine a ajuns pe bancnota de 5 colones, o raritate pentru acea perioadă căci era tipărită într-o bogăție de nuanțe. Odată cu înlocuirea ei, câțiva ani mai târziu, s-a produs o atât de mare devalorizare încât, dacă până atunci plăteai 5 colones pentru o țigară, acum scoți din buzunar 100 pentru aceași foiță răsucită cu tutun.

Foaierul de la etaj, sprijinit în laterale de 2 încăperi care erau folosite pe post de saloane pentru fumat- una rezervată domnilor, una doamnelor, este îmbrăcat într-un parchet ce combină textura a peste douăzeci de tipuri de lemn costarican și crea suprafeței, acum este acoperită cu covor pentru protecție, efectul de oglindă. Cele două sofale verzi Louis al XVI-lea mi-au stârnit curiozitatea poveștilor spuse în jurul lor imediat după reprezentații. Sala mare a teatrului cu scaunele ei din lemn întunecat, schelet din fier forjat și perne moi din piele, care se pot înlătura, ascunde sub fosă un mecanism care permite ridicarea sălii la nivelul scenei, formând astfel un spațiu ideal pentru baluri, concerte sau alte evenimente deosebit de importante. De cealaltă parte a sălii, atât la primul, cât și la al doilea nivel, se află locurile care m-au fascinat mereu- lojele secrete, folosite de văduvele și personalitățile vremii care voiau să ia parte la spectacole fără a fi văzute. Loja prezidențială însă, tronează în văzul tuturor. Poate găzdui până la 15 persoane, este capitonată distinct, are scaune și covor din altă familie față de restul, iar accesul nu se poate face decât în prezența președintelui sau cu un permis prezidențial. Așadar, am văzut-o din loja vecină. Dar, recunosc, m-a încercat gândul năstrușnic de a sări din loja mea publică în cea împrejmuită cu cordon auriu. M-am entuziasmat atât de tare văzând această minunată sală de 923 locuri, încât m-am interesat imediat de programul teatrului. Dacă în mod normal au până la 15 spectacole pe săptămână, în luna ianuarie nu este niciunul programat, fiind vacanță pentru actori, așa cum este și la noi în iulie- august. În drum spre ieșire, mi-a făcut cu ochiul cafeneaua din vestibul, plină de lume vorbăreață care stătea în fața unei unei prăjituri nespus de cremoase. Nu știu cum am făcut, dar în euforia asta, am ieșit fără să las niște colones la magazinul de suveniruri. Un gest de neiertat care însă, mi-a bucurat soțul!

vulcanul-poas

Am lăsat teatrul în grija porumbeilor care se legănau în juru-i și am pornit spre Vulcanul Poas (foto: destination360.com) aflat la vreo 40 km. Pavat cu cratere în asfalt, drumul până acolo era plin de sere cu căpșuni. Din păcate, am ajuns degeaba, trebuie vizitat dimineața cât nu sunt nori și ceață. Dacă vă tentează, pregătiți 15 dolari/ persoană. Pe drumul înapoi am oprit la un restaurant tradițional cu vedere la o pășune verde pe care leneveau vaci de carne, am comandat păstrăv la gratar cu chipsuri de banane și suc de lămâie portocalie, fajitas de res (șuvițe de vită cu cartofi la cuptor și sos din banane și miere), plus tamales: pachețele tradiționale umplute cu orez, carne și o pasta din cereale, învelite în frunze de banana, legate 2 câte 2 cu sfoară, puse într-un ceaun pe foc de lemne pentru vreo 2 ore și lăsate apoi să se odihnească încă cel puțin pe atât. „Câte bordeie, atâtea obiceie”: în funcție de rețetă, pot să mai conțină creveți, ouă fierte, roșii și alte mirodenii.

Foto: goodfoodrecipes.comtamales-1

Dacă tot a venit vorba de mâncare, iar eu chiar sunt pofticioasă, vă spun ce am mâncat a doua zi dimineață: „Costa Rican desayuno” (mic dejun tradițional): Gallo Pinto (orez cu fasole roșie), 2 ouă- ochiuri sau amestecate, tortilla, roșii, banane prăjite, cafea, vorba aia, sunt cultivatori/ ceai și un platou cu fructe: pepene roșu, ananas zemos și papaya. După ce am tresărit de 2-3 ori, îmi dădea târcoale o iguană, am urcat în micuța noastră mașină închiriată și am tras de ea cât s-a putut până am ajuns la Cascada La Paz. „Peace Lodge La Paz Waterfalls Gardens” este în top 10 cele mai bune locuri în care poți să-ți petreci luna de miere. Camerele sunt dotate cu hot jacuzzi, șemineu, duș în grădină și terase mari cu hamac. Pe lângă asta, sunt 5 cascade în fața cărora se pot oficia cununii. Este o nebunie: am văzut aici orhidee, fluturi aflați la primul zbor, colibri- acesta este singurul loc din lume în care se găsesc 26 specii, tucano pupăcioși și mascota țării: una dintre cele 6 specii de broaște de doar 2-4 cm ce par lipite de frunzele verzi din pădurile tropicale; nu degeaba le zice Leaf Frogs. Atenție, nu faceți vreo boacănă, Blue-sided Leaf Frog este otrăvitoare!

Revenindu-mi din dezamăgirea lăsată de primele impresii în San Jose, care în 1884 a devenit al 3-lea oraș al lumii iluminat electric, imediat după New York și Paris, am plecat spre La Fortuna. Cu ochii încărcați de cenușa vulcanului din capitală care erupsese cu 3 zile în urmă; se pare că poate să împrăștie doar pulbere, nu și lavă, cum am învățat eu la școală.

Acestea fiind spune, sper ca Vulcanul Arenal din La Fortuna să fie cum se spune în revistă!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s