Mi-am găsit perechea

E ora prânzului, 15 august 2013, ultima zi de festival. Ideo Ideis. Cornel (Ilie, solistul trupei Vunk) îmi scrie un mesaj pe Facebook: „Ți-ai schimbat numărul de telefon? Ți-am dat un sms acum 2 zile”. Îi scriu înapoi. După câteva minute, mă sună. La nici un an de la ultima noastră colaborare, îmi face o nouă propunere: un videoclip pentru o campanie socială Avon. Când? Ok, pe poimâine!

Poimâine m-a prins cu entuziasmul și energia generate de Ideo Ideis. O stare care durează. Și durează. M-am trezit mult mai devreme decât aș fi vrut, dar cu poftă de filmare. Cei aproximativ 40 km parcurși până la locație au trecut repede. Peisajul se schimba ușor, clădirile scădeau în înălțime, asfaltul lăsa loc pietrișului, stâlpii se metamorfozau în copaci înverziți, claxoanele amuțeau, iar păsărelele își prezentau numărul. Am ajuns în fața unei case. De fapt, în fața a două case siameze. O mică frăsuială anima curtea încărcată cu flori. De nicăieri, a apărut o femeie frumoasă, subțirică, cu trăsături asiatice. Nu cunoșteam pe nimeni. Am ieșit pe verandă, iar acolo, Cornel mi-a făcut cunoștință cu…el! Soarele se juca în ochii mei abia treziți, cu toate astea, l-am recunoscut: Cristi Stan. Cel al cărui profil de Facebook m-a făcut curioasă de câteva ori și l-am răsfoit bine. Un bărbat frumos, deschis, cu zâmbet cald, al cărui sens părea a fi explorarea lumii: Africa, Asia, Europa, Australia, toate continentele se îngrămădeau să-și facă loc în albumele lui foto.

Mi-a întins mâna peste masă și am rămas stingheri într-un timp care se dilatase. Nu mă simțeam neîncrezătoare fiind nemachiată, Ideo Ideis mă păstra luminoasă. Am început să filmăm. Eu într-o jumătate a camerei, în pijama, jucându-mă cu rolul de victimă a violenței domestice, el în cealaltă jumătate, mimând în fața laptop-ului interesul pentru job. Jumătățile noastre  de cameră se tot apropiau, se amestecau, se schimbau între ele până când a trebuit să schimbăm locația. Am plecat cu Cornel, dar mă întrebam dacă o să vină și Cristi în locația următoare. Când am ajuns, era deja acolo, la Casa de Cultură din Otopeni.

Am intrat în pauză. Stăteam pe un scaun,  în fața scenei, ușor izolată. La distanță de câteva locuri era el. Mi-a lansat o întrebare, apoi încă una, așa că mi s-a părut politicos să mă apropii, el nu avea îndrăzneala. Rochița mea lungă și vaporoasă îmi dădea un aer prețios, gesturile nu făceau notă discordantă, pașii mărunți, atent calculați ca să nu se încalece de emoție, emanau eleganță…până am ajuns în dreptul lui. Cu podul palmei stângi am dresat șezutul scaunului, am întors privirea pentru o secundă, scaunul s-a întors și el în poziția inițială și…puf! M-am așezat pe lângă el, căzând ca un bolovan la picioarele lui Stan. Noroc cu prezența de spirit. Cum depășești un moment penibil? Făcând singur haz de tine. Și a mers. Am râs sănătos, așa cum le place prietenilor să mă audă. Memoria de actriță îmi joacă feste și nu mai țin minte niciun schimb de replici, în schimb, îmi aduc aminte ca acum că s-a dat pauza de masă, am mers la un restaurant din apropiere cu echipa Avon- Raluca și Denisa și echipa Vunk- Cornel și Cristi, iar înainte să vină comanda, am fost chemată pe platoul de filmare. Cornel s-a oferit să mă conducă, dar, la distanță de o milisecundă, Cristi a înșfăcat cheile mașinii lui Cornel, spunând: „O duc eu, stai liniștit și mănâncă!” Așa da manager, artistul înainte de toate! 🙂

După doar două minute de șofat isteric, a pus o frână care m-a lipit cu fruntea de oglinda retrovizoare. Atunci am înțeles că el e alesul. Cu gesturi repezite și stângace încerca să mă repare. Eu am râs, iar el și-a dat seama că sunt rezistentă la durere, de atunci am devenit și eu aleasa.

N-am făcut schimb de numere de telefon sau promisiuni că ne vom revedea, dar văzându-l cum privește mașina cu care am plecat la final, am înțeles că e o chestiune de maxim câteva ore până-și va face iar simțită existența. Și așa a fost. Din seara zilei de 19 august ne-am scris neîntrerupt. N-am vrut să-i dau numărul de telefon, chiar dacă urma să plece 3 zile din țară și ar fi vrut să mă audă. Ne-am scris și ne-am tot scris, am refuzat 2 întâlniri pentru că așa m-a învățat societatea, el nu s-a lăsat, așa că după 8 zile, ne-am revăzut.

M-a așteptat mai bine de 30 minute în fața sediului Avon, unde pregăteam un eveniment, iar când am deschis portiera, m-am uitat la el și mi-am dat seama că nu pot să urc. Un trandafir, un ursuleț de pluș, un magnet și o cutie cu ciocolată, suveniruri din scurta vacanță, mă așteptau nemișcate. I-am zâmbit iar, m-a strâns în brațe, m-a întrebat dacă am la mine cartea de identitate și nu mi-a mai dat drumul la mână 2 ore.

Două ore în care nu mi-a păsat că pot să mor în clipa următoare (conducea parcă cu teama că mă pot răzgândi și-o să-l rog să mă ducă acasă) pentru că aș fi murit fericită, însă ce mă neliniștea era gândul că poate e mai scund ca mine. Nu putea să coboare 2 secunde ca să mă întâmpine? Așa aș fi stat și eu liniștită în cursa cu moartea. Manevră bruscă. Am ajuns, e aproape beznă. Veliko Tarnovo. A parcat haotic, dintr-o singură mișcare, a mai tras puțin de timp și m-a întrebat :

” – Vrei să mâncăm?

– Nuuuu, vreau să cobori și să vii lângă mine ca să ne măsurăm. Ăsta era gândul, replica a fost:

– Da…(cum să spun „nu” când m-a adus la un restaurant aflat la 190 km distanță?)

Aoleo, coboară! Ce mă fac dacă e mult mai mic decât mine?  Sabina, potolește-te! Așa e, lasă că aici nu mă vede nimeni. A ajuns în dreptul meu, capul îmi atârna spre pământ, n-aveam curaj să-l ridic ca să nu mi se spulbere visul, m-a strâns în brațe, l-am rotit puțin în îmbrățișare, atât cât să pot trage cu ochiul la reflexia noastră pe geamul mașinii, și…nu, nu, nu, nu, nu, e mai înalt, nu cu mult, dar e mai înalt! E mai înaaaaalt! L-am strâns și eu, victorioasă, în brațe. Băi, Sabina, da’ și tu te crezi vreo uriașă!

El făcea glume că e salvarea mea, prietenii îl luau peste picior când le povestea că s-a îndrăgostit de victima abuzului domestic din clipul Vunk, iar eu mă întrebam cum am reușit să dau peste unul din domeniul muzical când m-am ferit atât? Am la activ povești traumatizante. :))

Dar, a doua zi, ne-am văzut iar, la fel și în a 3-a și uite că azi se împlinește un an de când el cotrobăia prin buzunar după o cutiuță mică în care se afla cerculețul care i-a legat pe fata căzută în fund și pe băiatul care-a dat-o cu capul de oglindă.

mn-0375

De ce ți-e frică, de-aia nu scapi! Acum sunt înconjurată de oameni din domeniul muzical, iar cele două perechi de nași de cununie ne sunt Cornel și minunata Eliza + Cristi Beiu, solistul trupei Verso, cel în casa căruia am filmat videoclipul, și frumoasa lui soție thailandeză, Onuma.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s