Gambia. Da, chiar există o țară cu numele acesta, e sora siameză a Senegalului, însă este mult mai mică și incontestabil mai sălbatică. Un moment de neatenție îți trebuie ca să te trezești în dreptul graniței senegaleze care înconjoară Gambia ca o capsulă.

Fiind prima mea întâlnire cu adevărata Africa, m-am dus pregătită: am scos 700 lei din buzunar și mi-am făcut vaccinurile (4 în 2: febră galbenă, tetanos, difterie, poliomielită). Sunt valabile 10 ani. Dincolo de măsura de precauție, se prea poate să nu vă fie permis accesul în țară dacă nu aveți cu voi carnetul galben care atestă vaccinarea. Și încă un lucru bine de știut: nu trimiteți pașapoartele la Budapesta, împreună cu 60 dolari, pentru viză, chiar dacă și pe site-ul MAE scrie asta. M-am conformat eu, pentru ca la destinație să aflu că românii nu mai au nevoie de viză.

Tot ca măsură de siguranță am ales să ne cazăm la un resort cu renume. Mă temeam să nu dorm la un loc cu vreo reptilă sau să-mi lipsească confortul de a mânca măcar atât cât să nu înțepenesc de foame. Am zburat bine, am ajuns la timp și în siguranță, însă nu am văzut nimic, era beznă totală pe străzi…sau ulițe, mai degrabă.

Cum am ajuns în camera de hotel, am dat telefonul de la miezul nopții. La room service. Și am mers la sigur: am luat un shot de colesterol- creveți pane și cartofi prăjiți, gândind că nu au cum să nu-i nimerească. Puțin mai lipsea până să mă ia somnul când am auzit o bătaie rușinată în ușă. Și-au făcut apariția doi băieți, pe cât de înalți și impunători, pe atât de timizi și stingheri. S-au proptit în cadrul ușii, muți. Cămășile lor care au fost odată albe, sugrumate cu cravate, vestele negre peticite și pantalonii roși de căldură, contrastau puternic cu camera luxuriant decorată. Nu îndrăzneau să intre și-și dădeau copilărește coate care să facă primul pas. N-au nimerit exact comanda, dar măcar au adus-o în cantitate dublă față de ce cerusem. Au așezat-o pe măsuță cu o candidă stângăcie și s-au repezit să plece. Când am întrebat dacă plătim cash sau trecem nota pe cameră, s-au uitat unul la altul, au ridicat din umeri și n-au știu ce să răspundă. Păream am fi primii lor clienți. Au plecat împreună și tot așa s-au și întors, de data asta însă cu un petic de hârtie în palma decolorată pe care se citeau limpede liniile. Când au văzut că le lăsăm câțiva dalasi peste, au făcut ochii mari și au salutat timid din cap în drum spre ieșire. Mai târziu am aflat că salariul în Gambia este contravaloarea a 100 dolari și că nu se prea poartă bacșișul. Cu toate astea, cei care au un salariu garantat nu sunt foarte mulți, majoritatea își câștigă existența din pescuit, creșterea animalelor sau turism…sexual. Dar cine sunt eu să judec? Și de ce aș face-o? Adevărul e că băieții ăștia par a se hrăni cu steroizi și e păcat să nu se bucure puzderia de tinere pensionare, venite exact pentru asta, de așa frumuseți. Câștigul pare reciproc, măcar la prima vedere.

A doua zi, încântată de nisipul auriu care se întindea până la ușa camerei cu vedere la ocean, am mers la micul dejun și am ales ce părea mai comestibil: cubulețe de unt, croisante și multă apă îmbuteliată- ca să păcălesc senzația de foame. Plaja…o splendoare! Umbrele din paie legate sus cu un moț, saltele colorate, hamace făcute din plasă de pescuit, nisip de culoarea pietrelor de mare, meduze, femei care poartă pe cap tăvi de dimensiuni proverbiale încărcate cu mango, papaya și banane, chioșcuri improvizate pe tejghelele cărora se storc fructe proaspete, vântul ușor care bate în ritmul dat de instrumentele de percuție lovite cu pricepere de câțiva tineri, un anunț ce pare anacronic care țipă: FREE WI-FI, o gașcă mare de băieți cu pielea de culoarea ciocolatei amărui ce bat mingea pe tivul mării, iar Oceanul Atlantic, cu apucăturile lui isterice și apa degerată, te ține la mal ca să te bucuri din plin de soare. Plimbându-mi pașii prin nisip, am dat de-un rând de baobabi care stăteau fermi în picioare și de 2-3  aplecați la pământ. Din „copacul vieții” se obține un nectar cu multiple beneficii: e un forte bun digestiv, antioxidant și stimulator pentru imunitate. Gustul e ușor acrișor și aduce cu un amestec de pere, citrice, parcă caramel și o urmă de vanilie. Mmmm, ce-ar merge un pahar acum, în adierea vântului, așezată pe chaise longue-ul care stă în drumul animalelor lăsate parcă de izbeliște pe faleză!

După ce am explorat plaja, am vrut să închiriem o mașină de la hotel. Au exagerat rău prețul, așa că am ieșit să căutăm un taxi. Așa am dat peste Caramba, cel care în fiecare zi venea să ne ia la ora stabilită pentru a ne  purta prin locuri numai de localnici știute. În ciuda oricărei aparențe și a timpului care se măsoară altfel decât pe celealte continente, africanii sunt extrem de serioși și punctuali. Caramba jungea mereu cu un sfert de oră înainte și ne servea o mică înțepătură la fiecare întârziere, fie ea și de 2 minute. Pe bună dreptate!

Habar n-aveam ce să-i răspundem când ne-a întrebat prima oară unde vrem să mergem. Nu există hartă turistică și nici vreun “Top 10 things to do in Gambia” pe internet. Așa că ne-am lăsat pe mâna lui și am ajuns întâi și-ntâi la Piața de Pește. M-am îndrăgostit pe loc: femei de o aroganță inhibatoare, îmbrăcate în rochii impecabile asortate cu turbanele, cărau pe cap saci cu pâine și câte 2 copii legați fedeleș de spate cu eșarfe. Un copil de nici 2 ani vindea alune de pământ, unul ceva mai mare făcea gogoși într-o baltă de ulei, stârvuri de pești stăteau întinse la soare, altele se rumeneau la afumătorie… Până acolo mi-a fost, am renunțat la nazuri și am înșfăcat un peștișor auriu din mâna lui Caramba. Apoi m-am apropiat de grămada de oameni care întâmpina bărcile colorate venite din larg cu prada: pescarii aruncau ancorele, cei mai tineri descărcau peștele și îl aduceau la mal în ligheane, prăvălindu-le apoi în roabele aliniate la mezat; copii de toate înălțimile alergau în urma lor și pescuiau de pe nisip peștii alunecați dintr-un prea plin, iar păsările răpitoare adunau și ele ce nu apucau să mai culeagă ceilalți. Toată lumea se bucura dintr-un motiv atât de simplu: aveau și astăzi mâncare.

Ronțăind alunele proaspăt cumpărate și încercând să ajung la ciorchinii de banane care se bălăngăneau deasupra mea pe marginea drumului, fâcându-mi în ciudă, l-am lăsat pe Caramba să ne facă traseul. Ne-a dus în Bijilo National Park: câțiva copaci cu tulpinile despicate și apoi răsucite ca o coafură locală, păsări nemaivăzute pitite în frunziș, prea puține petice de umbră, prea multă liniște și cam atât. În schimb, cum am ieșit pe poartă, a tăbărât pe mine o maimuță și mi-a furat geanta de pe umăr. Panică! Na, Sabina, te plângeai de prea multă liniște! Pașapoartele, cardul, banii, totul era înăuntru. După ce a smuls din poșetă singura banană pe care o aveam, mi-a azvârlit-o cu sictir la picioare. După ea, m-au înghesuit alte 2-3-4-5-10 maimuțe. Am împărțit cu ele frățește alunele, până când una, mai șireată, mi-a luat punga cu totul și s-a făcut nevăzută. Urât caracter au maimuțele astea!

Furați de poveștile proaspătului nostru prieten, tată a cinci copii și soțul unei doamne rele de gură, nici nu ne-am dat seama când am ajuns la Crocodile Pool, un lac în care se camuflau perfect vreo 80 crocodili neîngrădiți. Nu-mi apreciați curajul, cred că e mai degrabă inconștiență sau naivitate. Dacă mi-a spus omul că nu e niciun pericol, eu l-am crezut și mi-am văzut liniștită de plimbarea printre aligatorii cu gurile căscate. Când ne-a încurajat să atingem unul și să ne pozăm cu el, chiar am crezut că va fi o fotografie care va face înconjurul lumii. Dar nu s-a lăsat cu sânge și chiar nu-mi explic de ce. O fi mâncat un elefant înainte sau chiar nu prezint nici urmă de interes?

Mâncare? Am zis „mâncare”? „Caramba, do you know a restaurant around here where we can eat something traditional?” După o scurtă raită dată cu mașina, ne-a arătat o terasă ce părea dedicată străinilor: era plină de foști turiști care și-au legat bătrânețea de tineri și tinere localnice și nu s-au mai întors acasă. S-a așezat cu noi la masă, l-am lăsat pe el să comande primul ca să vedem ce alege, și, în sfârșit, am mâncat și noi ceva fără silă. Tradițional, adică orez și pește peste care au trântit un sos gălbui ce n-aduce cu nimic. Dar, dacă pui piri piri, sosul lor minune, incendiar, începe brusc să capete gust.

N-am mai ajuns până-n capitală- în Banjul, nu pentru că e la prețuri exclusiviste transportul pe continentul mamă, ci pentru că ne-a cucerit Serekunda, un centru urban în care poți să vezi wrestling- sportul național, fete în uniformă ieșind de la facultate, garaje transformate în saloane de înfrumusețare, magazine sau restaurante, piața de fructe, arbori de bumbac, o mare aglomerație formată din bărbați care muncesc ca nebunii și de femei care după ce au născut în medie 4 copii par că n-au altă preocupare decât aspectul lor fizic… Oare de aici se trage vorba lui Caramba: „Happy wife, happy life”? Și formula „boss lady” cu care mi se adresau toți bărbații? Acum mi-e clar, știu de frica femeilor, nu fac nimic fără consimțământul lor.

Plimbarea pe râul Gambia, cu mangrove de-o parte și de alta, cu vulturi care se învârteau în cerc deasupra noastră, cu grămezi de oysters prinse de tulpinile mangrovelor, ale căror frunze sunt fierte pentru a obține vopsea textilă, precum și întâlnirea cu o nouă bandă de maimuțe-pirat care ne-a atacat barca și ne-a lăsat fără rezervele de mango, a fost o experiență de neratat.

Gambia a fost primul meu contact cu adevărata Africa și l-aam păstrat în gând drept primul loc de pe pământ care m-a făcut să mă simt cu adevărat liberă: contactul nestingherit cu natura , simplitatea traiului, oamenii calzi, deschiși și solidari care nu te lasă nicio clipă să încerci senzația de teamă sau pericol, totul m-a făcut să vreau să mă întorc cândva. În Gambia, căci Africa e deja pe listă pentru următoarea călătorie.

E, și mă știți, n-am putut pleca fără suveniruri, așa c-am luat pentru aducerea aminte: un dinte de crocodil prins pe un șnur- nu l-am putut refuza pe cel mai adorabil copil-vânzător, scoici și monede pe spatele cărora tronează câte un exemplar din păsările lor rare, o sticluță cu piri piri și muuulte fotografii, suficient cât să-mi terorizez soțul.

Toți cei cu care am intrat în vorbă ne-au zis că suntem primii români pe care îi întâlnesc. Vă rog, nu lăsați lucrurile așa, mergeți pe coasta de vest a Africii, clima tropicală e ca o mângâiere când la noi lovește frigul, plajele sunt adevărate universuri, iar atmosfera o întoarcere în timp care merită, fără doar sau poate, trăită!