Singura supraviețuitoare

” – La mulți ani, maie frumoasă! Ce faci?

– Care iești, doamna Stan? (râde ghiduș, mereu ne confundă vocile- mie și surorilor mele). Uite, alieg niște căpșuni, pun zacăr pe ele să fac dulceață. Îți trimit și ție, să ai acolo, la Piatra Neamț.”

Bunica cu 3 nepoate

 

Maie a fost lângă mine și surorile mele de când mă știu. Nu făcea lecțiile cu noi, însă făcea orice altceva: ne croșeta șosete de lână, fulare și mănuși- legate după gât cu sfoară, ca să nu le pierdem, ne încălzea hainele deasupra aragazului ca să nu ne fie frig când ne schimbăm, ne făcea și ne face cele mai bune clătite și gogoși, dimineața ne frigea felii groase de pâine pe plită, le răzuia excesul de arsură, întindea unt, presăra câteva cristale de sare mare pe care le apuca cu mâna, punea alături ceai dulce ca siropul, făcut din frunzele de tei culese de ea și se uita la noi cum mâncăm în timp ce asculta „actualități” la Radio România; ne făcea cort din cearceafuri, prinse cu clești de rufe, pe balconul plin de mușcate colorate, ne învăța să împărțim tot ce avem în mod egal, să avem grijă una de alta, să cântăm colinde, să dăm „bună ziua”, ne băga pe toate 3 în cadă- după ce o umplea cu apă fiartă-n cratițe, ne spală cu șampon de urzică, după care ne clătea cu oțet ca să ne lucească părul- ăsta a fost și primul truc de înfrumusețare pe care l-am învățat. Lua pe furiș, din gradina blocului ei, flori, le învelea în foi de ziar și i le trimitea mamei mele, fiicei ei. Ne ducea la Bran, la frații ei, pe dealurile pe care le cutreiera când era ea copil și se cățăra în copaci odată cu noi, ne pregătea sandwich-uri cu roșii suculente și „brânză în coajă de copac”, ne strecura în buzunar bani de suc în fiecare zi de pensie, ne frâmânta fiecăreia cozonac: unul cu mac, unul cu rahat, cu nucă și se necăjea de câte ori nu ieșeau cum voia ea, lăsând să iasă printre dinți o mică înjurătură care ne făcea să râdem până ne cocoșam.

Una dintre primele amintiri pe care le am cu ea e de prin ’88, când am mers la ea la cantină, era bucătăreasă la uzina „Tractoru'”: mă lăsa să adun bonurile și să le dau la schimb clienților biscuiți sau Eugenii. Mă simțeam foarte importantă făcând asta. Iar bucătăria aia mare care părea o fabrică de bunătățuri, mă fermeca: oalele imense în care amesteca ciorba de fasole- cu o lingură de lemn lungă cât un braț de uriaș, șirurile de farfurii cu dungi albastre care așteptau să fie umplute cu pilaf și friptură, mirosul de verdeață, aerul cald, șorțul ei alb, părul proaspăt vopsit și ondulat pe bigudiuri ruginite, zâmbetul de care nu mai scăpa… Toată lumea o iubea pe bunica mea. Și mulți o iubesc încă. Nu țin minte să mă fi certat vreodată, ba chiar are mereu cuvinte de laudă.

Ea e singura supraviețuitoare dintre bunici, dar face cât toți la un loc. 🙂

Iar celor care mă întreabă de la cine am moștenit culoarea ochilor și dragostea pentru mâncare, le răspund simplu: de la ea, de la Maria Iosif, maie a mea.

🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s