Cu ochii la copiii care trăgeau după ei săculeți cu lipii proaspete și un pepepe zaharisit care-și lăsase urma feliilor pe fețele lor sufocate de soare, am lăsat în urmă Marea Moartă și ne-am îndreptat spre Aqaba. Am făcut în jur de 4 ore pe drum, dar a meritat fiecare secundă și dinar: după o plimbare ușoară prin port, am văzut cum Marea Roșie și-a așezat apusul voluptos în poalele clădirilor luxuriante, dublând pe nisip numărul palmierilor legănați de o adiere ușoară.

În zorii zilei, treziți de nerăbdarea de a vedea încă una dintre cele 7 noi minuni ale lumii, ne-am urcat în mașină și am mers împotriva indicatoarelor….noi știm mai bine cum se ajunge, doar mergem pentru prima oară!

Doamne, ce drum! E drept, n-am crezut că o să putem trece cu bine muntele care ni s-a înfipt în față, dar nici nu ne-am îndurat să întoarcem spatele unui asemenea peisaj: stânci de toate culorile pământului, un nisip atât de uscat că ți se sfărâma sub presiunea tălpii, capre de halloumi, rotocoale de scaieți care se dădeau peste cap în dreptul mașinii, cămile sictirite care plescăiau cele câteva paie care le-au rămas prinse-n dantura prea mare, un cer senin mânjit doar de câteva păsări prădătoare și liniștea lăsată de ziua de duminică, varianta lui luni în religia musulmană.

După ce ne-am ales cu un pasager, căci echipajul de poliție făcea schimb de tură și n-avea la îndemână o cămilă ca să-și trimită acasă singurul coleg care nu înțelegea engleză, am parcurs în tăcere ultimii kilometri. Ne-am luat „la revedere” într-un limbaj internațional, zâmbindu-ne adică, și ne-am așezat la rând pentru a vizita orașul antic, Petra.

Am trecut printr-un lung și înalt canion de culoare sângerie care părea că ne strânge între pereții lui și am urcat prin căldura păcătoasă vreme de 3 ore. Un peisaj dramatic cu stânci tăioase, abrupte și aride și măgari care dau zilnic proba de rezistență ducând în spate turiștii până la destinația finală- El Deir/ The Monastery, unde am reușit să mai prindem un schimb de tură, cel dintre zi și noapte. Totul a căpătat căldură și viață la lumina aurită a apusului, iar limonada băută pe nerăsuflate, cu ochii nedezlipiți de pe minune, parcă îmi potolește și acum setea. După ce ne-am îngăduit câteva minute pentru a ne bucura de măreția locului și a trăirii, am luat-o înapoi spre ieșire. Rămăseserăm singuri. Pe nesimțite. Ziua își dădea ultimele suflări, noi măream din ce în ce mai mult pasul, oamenii locului se făcuseră dispăruți după ce își acoperiseră tarabele cu pături roase de vreme, iar în noi îngheța sângele când treceam pe lângă morminte, grote, temple, ba chiar și pe lângă teatru sau bibliotecă. Nu se mai auzeau decât copitele unui țap negru care venea în goană în spatele nostru, ca un semn rău prevestitor. Lumină mai aveam doar de la stele, iar coloanele de piatră își preschimbau aivea forma în colțul ochilor noștri care priveau panoramic, ca bufnița. Ne țineam din ce în ce mai strâns de mână și nu visam decât la întâlnirea cu unul dintre măgarii pe care i-am refuzat, din milă, la urcare. Doamne, ce aș mai fi călărit atunci un măgar până în dreptul ieșirii! Cu cât se îngusta peisajul, cu atât ni se chircea și nouă sufletul. 3 ore lăbărțate la urcare și puțin mai mult de una fugărită la revenire. „Pfuuu…mai avem puțin, uite, se vede casa de bilete!” Și iată-ne, în sfârșit, ajunși la start- înnecați de bezna atotcuprinzătoare, dar eliberați de frica…de istorie, de spirite, de necunoaștere.

De parcă n-am fi produs suficientă adrenalină, ne-a trosnit ideea de a petrece o zi și-o noapte în deșert, la corturile instalate în Wadi Rum. Nu puteam să plecăm din Iordania fără s-o facem și pe asta. Ce naiba, ori suntem turiști atipici ori nu?

E, și uite-ne călare pe cocoașa incomodă a două cămile neașteptat de înalte. Oare așa sunt toate sau le-au ales pe pălugile astea ca să râdă de noi beduinii uscați de soare? La urcare a fost cum a fost, greu era însă la coborâre. Ușurel, ușurel, mai alunecând, mai tremurând, mai dându-mi drumul, am atins solul.

Cafeau la nisip, desenele murale, caravana de jeep-uri alergând deasupra dunelor, stâncile de granit, focul de tabără, cina la grămadă, dansul tradițional al angajaților care ne depășeau ca număr pe noi, cei 5 turiști îndrăzneți, somnul nedormit de teamă că sunetul din cort e al unui șarpe intrat pe furiș, toate astea au făcut ca noaptea deșertică și plimbarea sub clar de stele să intre în lista mea de recomandări a lucrurilor de făcut într-o viață.

M-aș întoarce oricând în Iordania, nu de alta, dar rar am trăit un așa desfrâu culinar: supă de linte, lipie fierbinte cu susan negru, hummus cu pin și condimente neștiute, falafel, baba ghanoush, mutabbal, fattoush, halloumi la grătar, cubulețe de cartofi picanți aromatizați cu tot felul de ierburi, rulourile crocante cu brânză- borak, shish tawoug (un fel de kebab din carne de pui) cu ardei iuți copți pe grătar și, preferata mea, tabbouleh- după o rețetă iordaniană: pătrunjel proaspăt tocat mărunt care-și eliberează aroma când întâlnește frunzele răcoritoare de mentă, lacrimile unei lămâi, o mână de couscous și bucățele zemoase de ananas dulce. Hmmm, îmi lasă gura apa! După așa o masă, alunecă perfect un suc rece de hibiscus sau o limonadă din lime, mentă fărâmițată și sirop de zahăr brun omogenizat cu cristale de gheață. Toate ca toate, dar înghețata cu aromă de halva și baclavaua presărată cu fictic ce băltea în sos gros de miere, ei, da, abia astea au fost apogeul!

Ca să merg cu sinceritatea până la capăt, recunosc că dorința de a lua masa ca localnicii ne-a împins și într-un restaurant în care am mâncat cu noduri, asta nu înainte de a lua o doză dublă de pastile pentru imunitate și având grijă ca lipia să nu atingă farfuria în drumul ei spre vârful piramidei de hummus. Dar nu sunt toate așa, chiar dacă asta poate fi prima impresie; bine, majoritatea se află sub împărăția muștelor, dar n-ai ce-i face, așa că treci și peste asta!

Să nu uit: fetelor, dacă vreți să fiți ceva mai ferite de privirile holbate ale localnicilor, luați-vă din bazar o eșarfă și acoperiți-vă cu ea umerii și decolteul! Eu, cu toată colecția mea de eșarfe, tot n-am reușit mare lucru.

Iar ca idee de suvenir, luați o punguliță, o punguliță am zis, nu mai mult, de nisip roșiatic din deșert, puneți-l într-un vas de sticlă transparentă și așezați deasupra o lumânare, așa o să activați și acasă senzațiile trăite în vacanță!

🙂