Faptul că acord o mai mare atenție consumului de apă menajeră când spăl, că folosesc exclusiv lumina naturală pe timpul zilei, că adun bateriile uzate și mă duc cu ele la Ikea, unde pimesc la schimb unele noi, că în ultimul an, de câte ori fac naveta București-Piatra Neamț și retur, iau colegi cu mine, e mai mult decât o formă de economie. Car sharing-ul chiar e o idee fantastică: motorina tot atât costă, nu merg singură, ajung și colegii mei în timp util acasă, nu cum se întâmplă cu trenul, plus că fluidizăm traficul și reducem poluarea folosindu-ne de o singură mașină în loc de două sau chiar trei.

Ce mă motivează să fac asta în continuare? Bucuria că mama, și alți apropiați, duc acest obicei mai departe (așadar, am reușit să o învăț și eu ceva, nu numai ea pe mine!), încrederea că o să se simtă la un moment dat efectul acestor mici fapte, rușinea că am văzut în țări, mult mai puțin dezvoltate ca a noastră, din Asia și Africa că se poate, gândul că sunt oameni care își procură pâinea de pe urma faptului că eu arunc peturile în pubele special amenajate, așa că n-o să mă supăr că le scot de acolo în urma mea și merg la centre de colectare pentru a le schimba pe câțiva lei, faptul că o femeie m-a rugat să îi las ei sacul cu cartoane ca să aprindă focul pentru a se încălzi, imaginea mult prea proaspătă cu doi copilași care se urcau unul în spatele celuilalt pentru a ajunge la orificiul containerului cu haine și pantofi, într-o zi friguroasă, pentru a scoate de acolo ceva de îmbrăcat. Cum să rămân rece când văd că minimul meu efort chiar e de folos cuiva, nu numai naturii?

Un alt obicei pe care l-am deprins în ultimii ani și pe care vă încurajez să-l adoptați este că nu las jumătăți de porții de mâncare în farfuriile restaurantelor. Îl rog pe chelner să o pună la pachet și o dau primului om care are nevoie de ea. Nu vă fie frică, nu o să se simtă jignit și n-o să arunce cu ea după voi, din contră, așa nu o să mai scotocească în coșuri după resturile noastre aruncate la grămadă.