Viața mea în teatru

 

Stau întinsă pe spate, cu picioarele alunecându-mi peste buza scenei, cu privirea agățată de tavanul fără sfârșit de pe care se prelinge o caracatiță uriașă cu brațe multiple, întruchipând un candelabru, și mă las încălzită de lumina care băltește pe scândura sfântă. O liniște profundă cum numai într-un teatru întâlnești și un miros de emoții proaspăt trecute. Asta inhalez.

Stau pe jos, îmbrăcată în rochia comodă de repetiții, încălțată cu  pantofii de care stă prins un mic toc și mă gândesc la momentele de glorie, de nereușită, de emoție, de stângăcie, la debuturi, la retrageri, la premiere și derniere, la lacrimile care s-au uscat înainte să umfle scândura neagră, la invidii, la piedici și obstacole, la cioace, la valurile de râsete, la publicul aflat în sală la primul spectacol jucat vreodată, la reverențe, la dorințe, la visuri, la speranțe, la sărutări, la palme, la strigăte și la șoapte, la poveștile de dragoste înfiripate în culise, la numele mari care au urcat pe această scenă, la ropotele de aplauze, la brațele încărcate cu flori ale actrițelor, la pasiunile pe care le fac spectatorii pentru actori și actrițe, la cei care adorm în sală, dar tâșnesc primii în picioare la aplauze, la cei care pleacă îngândurați sau relaxați de la spectacole, la nerăbdarea cu care erau așteptate recenziile și la cum va fi primit noul nostru spectacol, „Anul dispărut 1996”.

Există studii care vorbesc despre faptul că un om trăiește până la 60 000 emoții pe zi, iar o treime din ele se nasc la serviciu. Dacă un angajat trăiește la birou 20 000 emoții într-o zi, oare câte trăiește un actor la premiera unui spectacol? Dar înainte? Și după? Oare ce fel de emoții am trait eu, la grădiniță, când am jucat primul rol? Sau în școala generală, când trebuia să citesc poezii în fața întregii clase și eram gâtuită de frica de a nu-mi dezamăgi audiența?

Pentru mine, teatrul este o suită de încercări și de începuturi. Iar asta aduce cu sine frumusețea, prospețimea și elanul specifice unui început, dar și temerea că, luând-o mereu de la capăt, nu o să ajung niciodată prea departe.

Ador să fiu pe scenă. Ador să fiu pe scenă și să mă abandonez personajului pe care-l joc, să uit de frământările mele. Îmi place să trăiesc mai multe vieți într-una singură, să fiu „altcineva”. Atcineva care a primit împrumut înfățișarea mea și care mi-a dat la schimb mentalitatea și problemele cu care se confruntă. Și, da, am făcut o pasiune din a rezolva problemele acestor „altcineva”-uri; asta mă împacă cu gândul că e doar o chestiune de timp până când o să pot să fac la fel cu ale mele. 🙂

De mică m-a atras incinta teatrului, iar când am pășit pentru prima oară în sala Teatrului Tineretului, Piatra Neamț, am văzut scena lui mare ca pe o casă. Teatrele sunt casele mai multor oameni, mai multor familii, generatii, pături sociale. Teatrele sunt casele cu cele mai înalte tavane, de care stau agățate visuri și dorințe din cele mai înflăcărate. Sunt case în care lumea se ceartă, dar se și împacă, case în care se plânge, ca apoi să se râdă, sunt case în care nu ești niciodată singur, în care mereu se găsesc soluții și totul se încheie cu bine.

Pentru mine, teatrul este viață, ironie și încercare. Este sinceritate și îmi asum această imprudență.

Astăzi, de Ziua Mondială a Teatrului, urez la mulți ani tuturor celor care își găsesc liniștea în teatru!

🙂

 

P.S.: Așa arată parcursul meu de la începuturi și până în prezent:

 

Un gând despre “Viața mea în teatru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s