„No stress” în Capul Verde

Am plecat cu gândul ca de data asta să avem o altfel de vacanță: să mergem într-un resort cu all inclusive, să stăm toată ziua lungiți la soare și să facem față tentației de a vedea ce e prin împrejurimi. Zis și făcut…până în ziua a 3- a! Curiozitatea și neastâmărul au pus stăpânire pe noi, așa că am închiriat o mașină și am pornit spre nicăieri.
Pentru mine, faptul că mergeam la nord, la sud, la stânga sau la dreapta, era același lucru…deșert! 🙂 Cristi însă, avea el o metodă de orientare că prea ajungeam direct unde ne propuneam.
Odată ajunși în „centrul” insulei Boa Vista, mai precis în Sal Rei, ce să vezi: câteva căsuțe joase și viu colorate, care m-au dus imediat cu gandul la Bo Kaap- Africa de Sud, o ceată de copii de toate vârstele, la fel de îngrijiți ca și casuțele lor, care se dădeau la vale într-o roabă, un service auto ce aștepta ca cineva să facă măcar o pană (na, că ne-a ferit Dumnezeu!), un soi de hală adâncă și întunecată ce servea drept magazin își poftea afară singurul mușteriu, nici urmă de vreun animal domestic sau sălbatic, scaieți, cactuși, câte un petic de verdeață, o rotocoală de paie care s-a oprit brusc în botul unei capre picate ca din cer, șoseaua impecabilă cu sensuri giratorii mereu pustii, bucăți imense de stâncă neagră desprinse din pereții stârvurilor de vulcani tolănindu-se la soare și o singură zburătoare, o muscă atât de amețită că-ți inspira milă… Și atât. Asta a fost tot ce am putut vedea. Până când, din toată pauza asta de formă de viață, s-a lăbărțat în zare oceanul dantelat de valuri, iar la distanță de o clipire, trona cea mai frumoasă și înaltă dună de nisip pe care am vazut-o: pulbere de aur turnată în dungi mlădioase care te ademeneau să îi cucerești piscul și să te lași să aluneci de pe ea, ca de pe derdeluș, direct în apă.
În asemea locuri, e nucleul neprevăzutului. De nicăieri, și-au făcut apariția: un manunchi de palmieri, câteva umbreluțe cu șezlonguri din lemn spoit cu alb și salteluțe de culoarea cerului senin care stăteau demne la picioarele unui băruleț ce-și ascundea sub tejghea comorile: mango, banane, lime, mentă, kiwi, ananas, lapte de cocos, gheață… Privirea mi-a trecut nepăsătoare pe lângă vitrina cu sticle degerate de bere din care s-a înfruptat imediat Cristi, continuându-și traseul până a ajuns înapoi la oceanul cu valuri turbate ce treceau prin toată paleta de culori: de la albastrul alcoolului sanitar, la verde smarald, verdele amestecat cu bejul nisipului luat de pe mal și, în final, belșugul de alb înspumat ca laptele din reclamele la ciocolată.
Nici urmă de pescăruși, doar o pasăre cu ciocul încovoiat și caraghios de mare, bancuri de pești lungi cât un deget și în rest, tăcere. O îmbucurătoare și mult dorită tăcere. Am combinat fructele în fel și chip, obținând astfel fresh-uri și shake-uri la care poftesc și acum, am închis ochiul conștiinței la gândul că un pumn mare de creveți s-a sacrificat pentru a mă desfăta pe mine, m-am așezat pe burta plină și mi-am dat drumul din vârful piramidei, după care m-a luat la trântă oceanul, iar de frică, m-am ținut departe în următoarele zile.

Am mai îndurat o zi în luxuriantul resort, după care ne-am urcat în avion și-am mers să-i vizităm pe locuitorii insulei Sal. Aici nu mai era la fel de multă liniște, fiecare încerca să ne vândă câte ceva: scoici, tablouri pictate cu fire de nisip, bucăți de vulcan pe post de suvenir, magneți, eșarfe, genți, cafea… Când am considerat că sunt prea agresivi, ne-am îndepărtat de „zona comercială”, ne-am clătit ochii cu căsuțele lor colorate care făceau un culoar prin care mijai oceanul, m-am oferit ca hrană pentru peștii Gurra Rufa- peștii doctor, un substitut al pedichiurii, ne-am amuzat văzând localnicii concurând în tumbe și sărituri de pe ponton în apa perfidă, am mâncat un prânz insipid gătit într-o chicinetă improvizată, iar seara am petrecut-o pe o terasă înghesuită între două case, mâncând un pește proaspăt și sorbind o Caipiroska slabă. Nu ne mai venea să plecăm. Localnici brăzdați de vârstă, cu voci încărcate de melancolie, și-au etalat pasiunea pe versurile muzei lor, compatrioata Cesaria Evora. În Capul Verde, toată lumea cântă și joacă fotbal. Muzica are influențe africane, portugheze și braziliene, iar locuitorii pot să-ți murmure și-n somn cântecele eroinei lor despre care vorbesc cu un amestec bizar de sfințenie și familiaritate.

M-aș întoarce oricând aici, la peisajul ăsta înțepenit în frumos. Motto-ul lor chiar nu-i pus la întâmplare: „No stress in Cabo Verde.” E o liniște care face bine, o căldură care ți se urcă din tălpi și până-n frunte, o plajă paradisiacă și muzică  fantastic de bună.

Ce-am luat ca suvenir? O căsuță tradițională, în miniatură, cu baza din fragment de vulcan și acoperiș de paie prăfuite, pungulițe cu cafea boabe și o scoică pictată meticulos cu pulbere de nisip în culori aprinse.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s