Viața de după are ca spațiu de desfășurare un univers identic cu Pământul. Dacă există raiul animalelor și raiul plantelor, înseamnă că dincolo sunt mări, oceane, munți, păduri, jungle, ghețari, deșerturi, grote, parcuri, un preaplin și preafrumos de animale și flori și oameni care conviețuiesc în liniște și respect.
Acest spațiu, dacă e în cer, cum se spune, înseamnă că e ca o casă cu un nivel: noi stăm la parter, iar la etajul unu, deasupra norilor, sunt cei care s-au înălțat, care au evoluat spiritual. De acolo au o priveliște mai frumoasă și de ansamblu, ne pot vedea și se pot bucura de noi, chiar dacă noi nu putem face același lucru. Dar oare cum arată și cum sunt îmbrăcați cei care s-au înălțat? Dacă ei duc o viață veșnică, cum arată? Ca la vârsta la care au plecat? Și sunt goi sau îmbrăcați cum i-a prins epoca în care au existat?

E liniștitor să știi că au și mări și munți și liniște și timp și rude și prieteni și animalele de casă aproape. Așa pot face ce nu au apucat pe lumea asta: se plimbă, înoată, se cațăra pe piscuri, călătoresc și văd minunățiile pentru care n-au găsit aici resursele să o facă, se odihnesc și relaxează, se bucură de fiecare plantă sau animal pe lângă care treceau în grabă altădată, stau la taifasuri… Acolo nu mai există frici și presiune, nu se mai tem de moarte, boală, accidente, suferință din dragoste, examene picate, nu mai au grija că nu au ce să pună pe masă sau cu ce să achite următoarea rată.

E albastru deschis să te gândești că acolo au liniște și că ce au trăit aici a fost doar o etapă, că viața continuă și după ce noi am asistat încremeniți la scena în care pământul s-a căscat și i-a înghițit, simțind vișiniu cu gri închis și roșu.

În fața morții sunt un copil cu ochii mari și gura căscată, nu-i înțeleg dimensiunea, nu o pot cuprinde, așa că mă înșfacă cu nesaț neacceptarea și mă roade până la os deja de 40 zile. Acum e, câteva clipe mai târziu nu mai e. Dar el e. În mintea și în sufletele noastre, în amintirile noastre care nu-l pot decupa de acolo și nici din poze, din trăiri, din locurile văzute împreună. Și atunci cum adică nu mai e? El e, dar acum e alb și e lumină.

Moartea e despre neînțelegere în ceea ce mă privește. Acum. Pentru că sunt încă prea crud de mică în fața acceptării ei. Fug de gândul nedreptății, sunt prea mică și pentru a fi judecătorul unor astfel de evenimente. Și totuși, de ce? Care ne e rostul? Și de ce ne împăcăm mai ușor cu gândul ăsta când pleacă cineva care a viețuit pe Pământ mult mai mulți ani? De ce doare mult mai tare când el era tânăr? Există un termen de valabilitate? Îl plângem mai din adâncuri pentru că nu a apucat să trăiască „o viață de om”, că nu a parcurs toate etapele?

Mă pierd în întrebări, în gânduri, în frici, în culori, în sentimente atât de noi că mă și intrigă… Credeam că tot ce îmi va mai fi dat să simt e compus din fragmente de stări deja încercate, dar starea asta nu seamănă cu nimic. Nu are nume. Durere? Neputință? Furie? Parcă nimic din toate astea, ar fi puțin și la îndeamnă. Nu, e o stare inefabilă de amorțire, de paralizie a logicii, a acceptării, e atât de mult că nu poate fi cuprins… Și, stai așa: cum adică nu o să îl mai văd niciodată? Dar îl simt că există, îi simt într-un fel inexplicabil energia, văd părți din el în alții-un colț de zâmbet, o intenție, un gest de bună creștere sau de rușine… Cum adică?

Când pierzi pe cineva, cum te împaci cu “niciodată” sau cu “pentru totdeauna”? Termenii ăștia păreau pur literari până acum, dar acum sunt de-a dreptul vulgari. MOOOV! Strident!

Fac lucruri de care mă temeam înainte, mă tem de lucruri de care nu m-am temut niciodată, mă gândesc la el și îl rog pe Doamne Doamne să îl țină în brațe așa cum a zis preotul în timpul slujbei că o face, că are grijă de el ca un tată. Îmi fuge gândul, după el vine altul și altul, mintea mea galopează, frânează brusc: aurora boreală!

„Aurora boreală e alcătuită din făcliile pe care cei care au murit de curând le poartă cu ei ca să le lumineze drumul către Rai. Iar unui suflet îi ia 3 zile să ajungă acasă, în Rai. Iar azi e vineri, a treia zi, deci. Așa că o să apară, aurora boreală, fiindcă e el, el o să poarte una din făclii.” De ani de zile îmi doresc să văd „ploaia de lumini”, acum, cu atât mai mult, așa o să pot să îl văd cum strălucește pe cer. E stea luminoasă când se înserează și nor pufos imediat cum se luminează. E acolo sus și îi e bine, mai bine decât a fost sau ar fi putut să fie. El sau ea sau ei, toți cei care au avut nevoie de liniște și au urcat pe scară până și-au găsit-o.

Și totuși… În epoca donațiilor, dacă fiecare ar oferi câte o oră din viața lui sau o oră de grijă și atenție și afecțiune, așa cum donează bani sau sânge, poate că el sau ea sau ei și-ar găsi liniștea aici, la parter, și n-ar mai fi nevoiți să urce la etajul mult prea înalt, unde n-a răzbătut niciun ochi uman. Dacă…

P.S.: Tu (el sau ea), ești ce poate n-ai crezut că ești…lumină!