Un „Declick” de Ziua Teatrului

Deschid ochii, e aproape ora 9! Îmi arunc privirea pe geamul îndepărtat, plouă! Așa, și? E zi de spectacol! Și nu orice zi, e Ziua Internațională a Teatrului și noi avem privilegiul de a urca pe scenă.
Rămân în pat incă vreo oră, îmi fac ordine în gânduri și apoi tâșnesc la duș! În ritmul deja cunoscut, gonesc spre Alina, de data asta, mă întâmpină cu un delicios fresh de morcovi, țelină și portocale. Face o magie din câteva mișcări și părul meu e demn de apariția pe scenă. Trage cu poftă câteva fumuri din țigara subțire ca degete ei și se apucă de machiaj: „Nu știu ce să-ți mai fac, tu fată!” Îmi place cand simt că și pentru ea e o provocare. Încântată peste măsură de rezultat, îl ciufulesc pe Brioche, cățelușul ei, o pup, îi mulțumesc și îmi continui cursa. Ajung la sora mea, îmi iau doza zilnică de dulce- o felie din torul rămas de la ziua ei, mă odihnesc o oră și plec spre Godot. Ajung cu 7 minute înainte, iei!:) E liniște, o fată rătăcește pe la bar, podeaua e umedă, eu mă așez în fața oglinzii mari de la intrare, desfac cutia cu magneziu și fac exerciții de dicție folosindu-mă de textul prospectului. Apare Rareș încărcat cu recuzita: 4 tablouri uriașe- copii, nu originale, valiza mea cu nebunii și rucsacul lui care-i îmbrățișează spatele. Alex Unguru nu vine, e la Focșani. Îi simțim lipsa, acum avem și mai multe îndatoriri, dar avem noroc cu Maria, iubita lui Rareș, care vine la fiecare spectacol și se asigură că nu ne lipsește nimic. Alex, dacă mai pleci, te înlocuim!:))
Nu obișnuiesc să mănânc înainte cu 5-6 ore de spectacol, însă mă simt vlăguită și decât să risc să mă ia amețeala când pășesc pe scenă, prefer să fac abatere de la regula asta nescrisă. Îmi comand calamar pe pat de salată și orez indian. Între timp, încerc să las de-o parte treburile organizatorice și mă așez lângă Rareș, pe micuța scenă, în lumina caldă a reflectorului, pentru a trece o dată prin text. E bine, textul se știe!:) Mai avem 2 ore până la începerea spectacolului. Vine comanda, dar apar și Alexandru Papadopol, Iulian Postelincu și Claudiu pentru a face un material despre spectacol, material ce le va servi la un viitor proiect de televiziune. Stăm puțin de vorbă, râdem, glumim, ei se retrag și noi rămânem în spațiu pentru ultimele pregătiri. Când alegi să faci teatru independent, alegi, involuntar, să te ocupi și de aspecte mai puțin artistice: curățarea spațiului, punerea în ordine a scaunelor, așezarea decorului, pregătirea recuzitei, verificarea listelor cu rezervări- de data asta am întrecut orice așteptare! Iei!
E 18:15! Publicul începe să apară! Iar m-a luat pe nepregătite, mă ascund sub o haină și dau fuga la toaletă, numai aici există oglindă; îmi fac ultimele retușuri la machiajul impecabil făcut de Alina Ferinceac Make Up Artist, mă asigur că avem recuzita consumabilă, că am așezat pe scaune caietele program și mă furișez în culise prin micuța arcadă care face trecerea de pe scenă în „cabina actorilor” printr-o fâșie de catifea ruginie încălecată pe o sârmă.
Mă deghizez în „EA”, aștept mesajul de susținere de la Cristi, mai fac câteva exerciții de dicție și încerc să fac abstracție de ce aud în sală: nu mai sunt locuri, ne pare rău, vă așteptăm data viitoare!
Spectacolul întârzie 15 minute, timp în care Maria încearcă să așeze publicul cât mai confortabil, păstrând totuși un culoar pentru ca personajele noastră să iasă.
Se stinge lumina, aud anunțul ce invită spectatorii să întrerupă funcționarea telefoanelor mobile și primele acorduri din „Primăvara” lui Vivaldi, așa începe totul…Ne luăm de mână pe întuneric- ca să nu ne împiedicăm în „drumul” de doar un metru până la scenă, pășesc prima, dar întâmpin deja un obstacol: Rareș m-a călcat pe fusta ce mătura podeaua și nu-i mai dă drumul, încerc să înanitez, dar nu pot: „Ce, Dumnezeu, face? S-a oprit în loc?” Forțez printr-o smucitură fusta și o eliberez de sub piciorul lui mult prea greoi. Hmmm, vrea să mă țină sub papuc, să preia el controlul? Nu! Personajul meu are scopul ăsta!:)
Schimbul de energie bună dintre noi, cei aflați pe scenă și cei din fața noastră se petrece rapid, încă de la primele replici. Avem un public receptiv și bine dispus. Scenele curg, emoțiile lui Rareș cresc pe măsură ce eu mă relaxez, ne privim intens, ne ascultăm parcă cu și mai mult interes ca până acum și ne trezim brusc în întuneric…a și trecut? Da, se aprinde lumina în sală, suntem scoși de trei ori la aplauze, unii râd, unul-doi par indiferenți, alții zâmbesc cu subînțeles, noi intrăm în culise și ne îmbrățisăm.
Deja ne e dor, oare cât timp o să treacă până când vom aștepta iar nerăbdători spectatorii în sală?

 

 

Foto: Dan Turcu, make-up: Irina Anca Păun

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s