Mai 2025. Camino de Santiago. Partea întâi

În ultimele 18 zile am mers 459 km. Pe jos. Singură. Fără să am nimic planificat, nicio cazare luată, nicio aplicație care să mă îndrume, nicio hartă.

Am plecat cu mine și cu gândul că ascultându-mi instinctul totul va fi, nu bine, ci așa cum am nevoie să fie. Pentru a înțelege anumite lucruri și a învăța niște lecții. Și am învățat câteva încă din prima zi, când am luat startul din Porto, Portugalia.

Prima: că îmi va fi imposibil să car rucsacul de 14 kg tot drumul. Motiv pentru care, după a patra zi de mers perpendicular cu solul, l-am predat unei agenții care mi-l transporta din locație în locație. Partea mai puțin fericită a fost că astfel mi-am curmat din libertatea de a merge liber, condiționată fiind să rămân în satul sau orașul în care ajungea rucsacul.

A doua: singura cazare pe care am găsit-o pentru prima noapte a fost într-un albergue (hostel), unde am împărțit camera cu cinci bărbați.

Normal că mi-a fost teamă, la început. Pentru că știam că trebuie să îmi fie teamă într-o astfel de situație. Asta mi-a predat societatea încă de când eram doar o copilă. Însă nu s-a întâmplat nimic rău. Asta mi-a fost lecția: nu orice bărbat reprezintă un pericol. Dar, ca să duc sinceritatea până la capăt, recunosc că am dormit cu un ochi deschis.

Am adunat multă oboseală în acest pelerinaj trezindundu-mă la ore mici, dormind puțin și întrerupt (pentru că am ales să ies cu totul din zona de confort și să înnoptez aproape de fiecare dată în alberque-uri), mergând între 19-36 km pe zi. Iar somnul nu mi-a fost tocmai odihnitor în dormitoarele cu paturi supraetajate și lenjerie albă care aduceau cu secția de ortopedie a unui spital comunal. Și în care s-a întâmplat să împart aerul greu cu până la 23 suflete. Durerile fizice, bătăturile, febra musculară, ciupiturile de purici care s-au transformat într-o alergie, toate încâlcite cu apăsările emoționale, mă făceau să arăt ca un pacient veritabil. Unul dintre mulții internați pe secție.

Mi-am dorit mai bine de șapte ani să fac asta. Și bineînțeles că nu s-a arătat timpul potrivit. Așa că l-am potrivit eu. Când am simțit că nu mai puteam, că trăiam un gol pe care nu mai aveam cu să mă păcălesc că am cu ce să îl umplu.

Cu o lună înainte să plec am luat decizia. Subit. Aș fi pornit chiar a doua zi, însă m-a oprit călătoria în Brazilia, programată cu soțul meu pentru luna aprilie. S-a nimerit bine. Pe lângă cele două pagini de vocabular pline cu cuvinte pe care le știam deja în portugheză, am mai învățat câteva. Atât cât să salut, să mulțumesc, să întreb de bine și să înțeleg meniurile. Prin zonele în care m-am perindat, nu a ajuns epidemia de engleză.

Cu o săptămână înainte de plecare, panicile și emoțiile au început să ia coronița de pe capul entuziasmului. Era și prima mea ieșire în afara țării de una singură. Credeam că n-o să pot face față efortului, condițiilor, singurătății. De fapt, credeam că n-o să-mi fac față mie. Însă, odată ajunsă, am înțeles câtă nevoie aveam să stau cu mine. Cu fricile mele, cu durerile neplânse, cu indeciziile, convingerile limitative, singurătatea și toate neputințele.

Am avut nevoie de acest parcurs și de mersul ăsta atât de lung pentru a-mi scoate mintea de pe făgașul obișnuit. Mi-am creat spațiu mental pentru autoobservare în situații noi, incomode, pentru introspecție, identificarea evenimentelor care m-au marcat și pe care nu le-am reperat la timp, a trăirilor asociate și a emoțiilor blocate. Am plâns ce n-am putut plânge la timp. Din frică, din inadecvare, din nevoia de a mă apăra mai întâi.

Nu știu dacă mi-am pus gândurile în ordine. Sau dacă de ordine aveam nevoie. Mai degrabă de grijă, de atenție, de iubire aveam și am nevoie. Am visat la ele cu ochii deschiși dintotdeauna. În fiecare relație de cuplu, de prietenie, de „serviciu”. Și am plâns, cu greu, cu hâcuri, când am înțeles cum se simte nevoia asta care trăiește ca o maia în mine. Și apoi am plâns cu lacrimi mici de tot, cu pui de lacrimi, când am priceput că cu cât le cer și le doresc mai mult, cu atât se vor încăpățâna să nu apară. Pentru că eu nu știu, nu știam să mi le ofer și alergam bezmetică spre oricine își deschidea ochii și brațele înspre mine, gândind că mă poate ajuta să mă fac bine. Nu m-a putut ajuta, real, nimeni. Aproape nimeni.

Am început însă să mă ajut eu. Încă de acum zece ani, de când am pornit procesul terapeutic. Și de curând am început să văd, să simt mugurii lucrului epuizant cu mine însămi.

Îmi sunt greu de obținut iubirea și stima de sine când toată viața am adunat dovezi și comportamente contrarii. M-am observat în mod repetitiv pe Camino comparându-mă cu alții, de pildă. Comparația asta cred că a fost mătrăguna pe care am luat-o zilnic, cu vârful linguriței, încă din primele zile de școală. De atunci am început să am zilnic și dureri de stomac. Din cauza fricii că nu sunt bună, destul de, suficientă. Că nu merit. Să primesc, să fiu văzută, luată în seamă, protejată, distribuită, iubită. A durut până la usturime, și acum încă mai doare. Dar mai palid.

Azi însă, după ce am întâlnit pe Camino animale domestice, flori, plante, ploi, frig, arșiță, frici, amintiri, umbre, oameni, speranțe, și mai ales pe mine ( la diferite vârste), pot să iau informațiile vechi pe care le am despre mine, care sună cu vocile altora, să le șterg și să le trec pe curat pe cele nou descoperite.

Eu nu sunt ceea ce s-a spus despre mine, nici ce s-a crezut sau se spune cu colțul gurii despre mine. Neîncrederea însă m-a făcut să iau de bune toate vorbele aruncate de alții la furie, în glumă, din obișnuință, răutate sau invidie.

Acum însă, după ce m-am întors pe mine și viața mea pe toate părțile, știu să fac diferența dintre ce știu eu despre mine și ce spun ceilalți. Fie bune, fie rele. Am învățat să îmi pun întrebări și să mă uit cu deschidere și curaj la mine. Sunt un om. Antrenat să placă, să mulțumească, să facă tot ce poate pentru a nu simți iar respingere. Cu bune și cu rele.

Am ajuns în Santiago de Compostela, Spania, „destinația finală”, cu patru zile mai devreme decât îmi propusesem. Nevoia de a merge și de a sta cu mine a întrecut oboseala, durerile, vremea rea, orice opreliște.

Și am continuat să merg. Încă 130 km. Până în Finesterre, considerat „Capătul lumii”, și apoi până în Muxia. A avut o frumusețe aparte bucata asta de drum. Poate pentru că mă obișnuisem deja cu casele din piatră și granit, pădurile de eucalipt, miile de cale care se ascundeau la picioarele copacilor, livezile de lămâi și portocali care îmi lăsau gura apă. Și atunci, când a început să mi se arate Oceanul Atlantic, parcă și pelerinajul meu, sau eu, am căpătat o altă profunzime. O așezare, o liniștire, o împământare. O pauză de la perfectionism și impulsul de a dovedi ceva altora.

Acum, la cald, simt că pentru mine Camino nu a fost o magie, o schimbare totală sau o renaștere. Spun asta cu gândul la cum am auzit că a fost pentru alții. Mă compar sau doar compar?! Vechile obiceiuri.

Eu nu funcționez așa și nu mai cred în minuni, chiar dacă nu mă pot opri să visez la ele. Am înțeles că schimbările necesită timp, grijă, atenție, înțelegere. Că, personal, am nevoie de un parcurs mai lung și de coerență pentru a schimba felul în care obișnuiam să fac lucrurile. Mai întâi să devin conștientă de ele, apoi să stau cu ele, să îmi dau voie să le simt, chiar dacă dor al naibii, pentru ca apoi să ajung să le înțeleg, să le accept, să le integrez. Și să pot face, în final, schimbări. Dacă de asta am nevoie. Căci se prea poate să conștientizez că nu de schimbarea traiectoriei am nevoie, ci a percepției asupra celei existente.

Un lucru este cert: am terminat Camino și nu îmi mai tremură genunchii de frica unei decizii. M-a ajutat permisiunea de a nu pune presiune pe mine, de a lăsa să vină înspre mine ce e de venit. Și am mers liberă, fără internet și apeluri telefonice, să mă întâlnesc pe mine urmând săgeata galbenă care îmi era îndrumător. M-am amuzam teribil imaginându-mi cum arăt văzută de sus, ca un pion mișcător pe o tablă de joc a unui boardgame. Totul arăta mult mai firesc, mai ușor decât se întâmpla în mine.

Mi-a plăcut și să adun ștampile în carnetul meu de pelerin, m-am simțit premiată de câte ori adunam una, așa cum n-am fost niciodată ca elevă. M-am ales și cu două certificate, diplome. A treia lecție: n-au nicio relevanță. Tot ce rămâne și contează e procesul.

Revin. Las să se mai așeze și alte trăiri, nu le dau drumul calup tuturor.

P.S.:

Camino de Santiago este o călătorie inițiatică pe care o fac oameni din toată lumea, încă de secole. Există mai multe trasee, toate pornesc din Europa (Franța, Portugalia, Spania, Anglia, Elveția) și duc negreșit în același loc: Catedrala din Santiago de Compostela, locul în care se află mormântul Sfântului Apostol Iacob.

Camino e o experiență spirituală, nu are un scop religios intrinsec. Dintre cei întâlniți, nimeni nu a avut această căutare declarată. Ne-a urnit însă la drum nevoia de reconectare cu sinele, de alinare emoțională, (re)găsirea unui sens, nevoia de liniște/liniștire, claritate, transformare ori priceperea unui răspuns.

Tu ai fost vreodată? Sau ai vrea? Dacă ai vreo întrebare sau curiozitate, scrie-mi în comentarii. Revin imediat cu răspunsul.

Iar dacă mai ai poftă de citit și alte bucăți de mărturii de pe Camino, uite aici a doua și a treia parte. Sunt curioasă cum pică în tine.