Mai 2025. Camino de Santiago.

Partea a șasea. Cazările.

Am pornit pe Camino de Santiago cu gândul de a mă caza așa cum îi stă bine unui pelerin, în alberque-uri. Fără să am nicio rezervare făcută sau vreo locație în minte.

După primele trei zile însă, în care am prins ultimele paturi libere din alberque-urile aflate pe drumul meu, am zis că nu mă mai pot lăsa la voia întâmplării. Așa că am intrat pe Booking.com și mi-am pus la cale fiecare noapte de popas.

Ai idee ce este acela un „albergue?” Eu, până să mă lovească ideea de a porni în această călătorie, habar n-aveam. Abia la fața locului am înțeles că este un hostel conceput special pentru pelerinii care parcurg El Camino. Mai exact, o unitate de cazare cu costuri mici, baie și dormitor comun, în care paturile sunt, preponderent, supraetajate. Respectând adevărul obiectiv, unele dintre ele dețin și câteva camere private.

Din cele 18 zile petrecute pe drum, într-una singură am stat la hotel, în toate celelate am împărțit aerul cu încă 2, 3, 23 sau 43 oameni. În dormitoare mixte și, o dată, într-unul separat pentru femei.

Cât am fost acolo, am intrat în acea rutină și chiar m-am auzit gandind la un moment dat că mi-ar plăcea să aleg și pentru călătoriile cu soțul meu astfel de locuri. Până la final, mi-am revizuit opțiunea.

Am înțeles însă că am apreciat aceste forme de cazare datorită contextului: în acest fel își petrecea noaptea majoritatea drumeților și am vrut să fac și eu cum se face. M-a gâdilat și ieșirea din zona de confort, dar înainte de toate, mi-a făcut bine să stau acolo pentru că mi-a mai anesteziat senzația de singurătate.

Totodată, alberque-urile mi-au fost și un prilej grozav de (auto)cunoaștere, socializare și exersare a limbii engleze. Am întâlnit oameni din toată lumea, efectiv de pe aproape toate continentele: Africa, Asia, Australia și Noua Zeelandă, America-de Sud și de Nord, nu mai zic de Europa. Și am înțeles că aceste întâlniri fac experiența Camino cu adevărat semnificativă. Pentru că fiecare om a avut o poveste, de la fiecare am afla ceva (despre el/ea, despre mine sau despre lume), și aproape fiecare m-a sprijinit să deblochez ceva: o convingere, o frică, o amintire. Ca urmare a interacțiunii noastre și a procesului de oglindire.

Într-o cu totul altă ordine de idei, chiar dacă mi-am dat ochii peste cap când am văzut cât de mult se insista pe descălțarea la ușă și depozitarea încălțămintei pe suporturi sau în dulapuri special amenajate, de teama de a nu rămâne fără ei, deci fără posibilitatea de a-mi continua periplul, căci am mai auzit de furtișaguri, când mi-am văzut corpul acoperit cu mușcături de purici, am înțeles raționamentul.

În marea ciudă a tuturor acestor măsuri de precauție corelate cu condițiile de igienă, tot au făcut nemernicii pași săltați, cuibărindu-se în patul meu. Apoi am aflat că au mai pățit-o și alții, hostel-urile din Spania fiind recunoscute pentru aceste invazii.

Iar dacă tot am adus vorba de paturi, m-am minunat la început văzând că saltelele și pernele erau îmbrăcate în mușama albastră. Ca să fie ușor de curățat, aveam să realizez. Iar pe alocuri, am primit și lenjerie de pat de unică folosință. Gratuit sau contra cost, în funcție de prețul cazării. În ambele cazuri, mi-a fost de ajutor sacul personal de dormit. Foșnăitor din cale-afară, ceea ce mi-a sugrumat capacitatea de odihnă, căci sufăr de grija de a nu-i deranja, sub nicio formă, pe ceilalți.

Cu o singură excepție, peste tot m-am culcușit în paturi suprapuse. Zic culcușit pentru că dormeam, efectiv, cu genunchii la gură. Pentru că unele erau de dimensiunea unei cutii lunguiețe de carton, dar și de teama de a nu pica de la o asemenea înălțime.

Și m-au dus camerele astea, pe rând, cu gândul la: căminul facultății, saloanele de spital, celula unei pușcării, ba chiar și la dormitorul de la grădiniță.

Unele mi-au înmuiat crisparea având curți luminoase cu pomi fructiferi, altele oferind iluzia unei desfătări în piscină, însă cu apă aproape degerată, ceea ce m-a ținut pe margine. Iar cele mai puține dintre ele mi-au făcut bine pentru simplul motiv că aveau în apropierea patului geamuri generoase care îmi dădeau permisiunea să respir.

Împărțind oxigenul cu până la 43 persoane, fiecare atârnându-ne de scheletul patului și prosoapele umede sau hainele îmbuibate cu apa de ploaie, credeți-mă, devenea de înțeles revolta plămânilor și deformarea nasului în încercarea de a-mi astupa nările.

Aceste experiențe nocturne m-au costat între zece și de zece ori mai mulți euro. Cea de zece euro a fost la singurul albergue public la care am stat și unde mi-am promis că nu mai calc. Este un „donatorio.” Adică plata se face pe bază de donație, sugerată, iar somnul este înghesuit și terifiant ca-ntr-un sicriu.

La polul diametral opus, noptea care mi-a scuturat cardul cel mai vitejește am petrecut-o la un conac la care aș sta și o vară întreagă. Acolo am luat și una dintre cele mai faine trei cine din acest pelerinaj. Ne-a gătit gazda, un columbian nomad cu o poftă de viață care am simțit că ne-a înfrățit, și care a stat cu noi la taclale, cei patru pelerini răsfirați în mai multe camere, până când ne-au strigat cu voce insistentă la culcare paturile cu baldachin și așternuturi apretate.

Toate alberque-urile din care m-am ales cu câte o ștampilă în carnetul de pelerin puneau la dispoziție o bucătărie complet utilată (care putea fi folosită de oricine se caza acolo și dorea să își gătească) și un tonomat cu băuturi răcoritoare, snacks-uri, lapte, cereale, supă instant. Eu nu m-am atins nici de una, nici de ailaltă, însă am făcut coadă la spălătorie. Nu m-am așteptat însă ca fiecare să fie dotat cu mașini de spălat și uscat rufe. Mană cerească și alta nu.

Fiind pentru prima oară când a trebuit să folosesc acest „dryer”, la fiecare două zile chiar, la finalul călătoriei m-am văzut nevoită să azvârl la gunoi un braț de haine. Opărindu-le atât de des, au căpătat alura unor cârpe.

Cât privește opțiunea de a-mi găti, n-am luat-o nicio secundă în considerare. Nu doar că am preferat să mănânc la cafenele și restaurante, unde se creau contexte de întâlnire cu alți oameni, dar în felul acesta am putut folosi timpul și energia economisite din gătit pe plimbări lungi prin satele și orașele care-mi ieșeau în cale. N-am nicio bucurie să gătesc dacă nu am cu cine împărți mâncarea, însă pentru explorarea locurilor în care altfel nu aș ajunge, nu am neapărat nevoie de companie.

Un alt aspect curios legat de albergue-uri este că check-in-ul se face la ora 15, iar check out-ul cel târziu la ora 08:30. Dimineața.

N-am avut nicio provocare la capitolul acesta pentru că nu m-a prins nicio dimineață dormind mai târziu de ora 5-6. Mna, la câtă aglomerație de suflete și sunete involuntare era în dormitoarele comune, nici nu este de mirare.

M-au surprins la mine însă două aspecte. Unu: aveam pornirea de a pleca la drum la 5-6 dimineața, însă mă împiedica faptul că, mergând singură, nu era tocmai deștept să o iau din loc înainte să se lumineze. Doi: la fiecare început de zi aveam nevoie de o oră întreagă pentru a ieși pe ușă. Statistic, pe cronometratelea. Aș fi băgat mâna-n foc că pot fi gata în 20 minute.

La drept vorbind, mișcarea în ralanti, pentru a nu produce zgomot și a le da trezirea și altora,  îmi dubla, cel puțin, timpul de pregătire. Numai strângerea sacului de dormit îmi lua vreo zece minute.

Însă un avantaj major al trezirii matinale, nu de puține ori înaintea tuturor, a fost că nu am stat la coadă la baie. Având de împărțit uneori doar două cabine de duș, în care se aflau și vasele de toaletă, cu încă 20 de femei și bărbați, căci nu peste tot erau proiectate separat, echivala cu luxul și opulența să fiu prima care le folosește. Curate și plăcut mirositoare.

Trăgând linie, nu cred despre mine că sunt vreo simandicoasă, chiar dacă sunt conștientă de argumentele care ar putea contrazice asta, însă în contextul celor 459 km parcurși pe jos în doar 17 zile, condițiile de cazare, odihnă și igienă mi-au fost fie sprijin, fie sursă suplimentară de disconfort și oboseală.

La capăt de drum fiind, mă declar mulțumită de alegerile făcute. Cu toate astea, știu că pe viitor mă voi întoarce la hosteluri ori nevoită, ori mânată de dorul de socializare, ori de cel de evadare din zona pufoasă a confortului.

Trăgând linie: m-am ales cu o suită de lecții importante de autocunoaștere, precum și cu conștientizarea propriilor limite, dormind în condiții atât de felurite. Și vă recomand și vouă practicarea schimbărilor. Fie și doar de dragul diversității.