Mai 2025. Camino de Santiago.

Ponte de Lima, Portugalia.

După primii 100 km parcurși pe Camino de Santiago, când mi-a ieșit în întâmpinare o așezare cu trăsături medievale, năucitor de frumoasă, am hotărât că e momentul să îmi iau o zi de relâche.

Ponte de Lima, cel mai vechi oraș portughez, supranumit și „cel mai floral”, la nivel național, m-a lăsat cu gura căscată când mi-a arătat parcul amenajat cu ocazia Festivalului Internațional al Grădinilor. După o plimbare în zig zag, pe o bancă umbroasă mă aștepta de câteva minute deja o portocală proaspăt catapultată. După ce i-am mulțumit cordial pentru răbdare, drept împăcare, m-a rugat s-o țin în palme și să-i frământ coaja pentru a-mi arăta cu ce amplomb își poate pulveriza acidul parfumat din cale afară.

Cu simțurile reîmprospătate, mi-am continuat periplul prin curtea vecină, care ținea în pântec atelierul de ceramică înrudit cu Muzeul Jucăriilor. În clădirea alarmant de roșie, o sumedenie de păpuși, trenulețe și alte jucării portugheze din secolul al XX-lea își împărtășeau istoriile de viață, făcând trimiteri la condiția lor socio-financiară.

Chiar dacă unele povestiri erau terifiante, se așezase însă reprimarea peste ele, făcând astfel loc dorului de a fi apucate diar e ciuf sau smulse de pe șină, de către un copil mai zbanghiu cu poftă de tăvăleală. Era o zi de luni, așadar, nicio șansă. Au rămas tăcute pe rafturile poleite cu lumină în așteptarea plictiselii care le însoțea fidelă până la granița cu fiecare marți.

Fără să mai privesc înapoi, am mers mai departe. M-am pozat cu capul unui pelerin devenit statuie, am intrat câteva minute în Biserica de la capătul podului roman, după care am coborât pe malul cu iarbă crocant de verde a râului Lima pentru a vedea de aproape soldatul care mima un călăreț.

Bălăngănindu-mă de pe un picior pe altul, unul ascuns în iarbă, celălalt înecat în râul care servea drept casă peștelui vampir, atât de hidos că oripila celelate vietăți acvatice, m-am potolit o vreme pentru a auzi mai clar legenda care făcea clăbuci la mal:

Pe vremea când trupele romane căutau motive de răfuială pe teritoriul Portugaliei, ajungând la bifurcația cu râul Lima, s-au împotrivit ordinului de a-l traversa. Se zvonea că cei care au mai încercat acest act de vitejie s-au ales cu un soi de lobotomie: o ștergere a memoriei subită, dar neinvazivă.

Soluția scormonită de mintea ascuțită a comandantului a fost să fie cap de coloană la trecerea de pe un mal pe altul, iar odată ajuns pe partea ailaltă, să îi strige pe nume pe fiecare.

Drept mărturie pentru eroismul lor, și în semn de răsplată pentru podul pe care l-au lăsat în urmă, unicul care a existat în zonă timp de secole, a fost împământată simbolica armata cu soldați de tablă. Erau exact ca elementele de butaforie folosite în teatru: soldații aflați la vedere aveau proporții reale, iar cei din spate erau doar bidimensionali, cât să creeze senzația că ies la număr.

Stând eu pe loc repaus, am realizat că nu îmi prindea tocmai bine ruperea ritmului de mers pe Camino, motiv pentru care am renunțat la celelate două zile programate pentru pauză până la ajungerea la destinație.

Furată fiind de imaginea încremenită a malului de vizavi, pe care se înghesuiau conace bățoase, clădiri în care s-a infiltrat prin toate crăpăturile istoria și un rând stufos de platani care trasa conturul apei, mi-am amintit de momentele din călătoriile făcute cu soțul meu și de cele în care ne dădeam voie să ne oprim din cutreierat pentru a ne tolăni bombeurile pe un petic de iarbă.

Așa c-am pus mâna pe telefon și l-am sunat. După câteva schimburi de drăgălașenii, am simțit că mă rup de mine și de coconul de liniște dulce-amăruie pe care mi-o creasem pe Camino, pentru a putea afla mai multe despre mine. I-am spus-o scurt, fără ocolișuri. A înțeles, am închis și m-am cuibărit înapoi în costumul meu de prefluture.

După un șir de momente în care gândurile începuseră să mi se învârtă în cap ca șoarecii pe roată, am considerat că e timpul să îmi iau tălpășița.

Sandalele mi-au ghidat din proprie inițiativă traseul, purtându-mă spre cotul unei străduțe care ducea la umbră. Surpriză: era calea spre Camino. A răspuns la țanc nevoii de a afla pe unde trebuie să o iau mâine ca să mă întorc pe traseu.

Se nimerise cu atât mai bine căci am putut vedea expoziția obiectelor meșteșugite de un domn al cărui spirit îi sfida vârsta.

Lucra în văzul zilei, la gura căscată a propriului atelier, nederanjat de căutătura mâinilor mele printre lucrurile spânzurate în cuiele împușcate în coșurile zidului. Nu m-am putut abține și mi-am ales două. Mi-a pus drept suvenir și o ștampilă în carnetul de pelerină, iar când eram cu talpa-n aer, pentru a pune dreptul înaintea stângului, m-a înfrântat cu rugămintea de a-mi marca vizita. Mi-a întins o sfoară la capătul căreia stătea un clopot-scoică și m-a invitat să trag de ea pentru a umple străduța de zdrăngăneală. Ritualul a continuat cu ștergerea numărului de înregistrare a predecesorului client și scrierea cu cretă a numărului meu în loc. Am fost pelerina cu numărul 25 740. Din august 2021 ține socoteala drumeților care se poticnesc în cadrul ușii lui. Am plecat cu toți dinții la vedere de plăcerea întâlnirii.

Atât mi-a trebuit. Văzându-mi gura întredeschisă, fantomele preparatelor tradiționale care se înghesuiau în oalele bucătarilor din vecinătate m-au silit să mă răsucesc pe călcâie și să fac stânga-mprejur spre centru.

Traversând iar podul, am văzut cum se dezumfla târgul bilunar, cum picau corturile, cum se împrăștiau mașinile încărcate încă cu marfă și cum lăsau drept mărturie cutii goale tăvălite de vânt și aroma difuză a afumăturilor grase, brânzeturilor tari, fructelor și legumelor culese de țărani, prăjiturilor și pâinilor cu coajă groasă, făcute-n casă, toate împreunate cu hainele care își aeriseau izul de naftalină în boarea zilei care prevestea sosirea împiedicată a verii.

Împleticindu-mă-n miresme, mi s-a făcut o foame isterică. După un ocol dat din priviri centrului istoric, m-am năpustit asupra primei terase care-și înfoiase fețele de masă sub scrumiere. Am făcut rapid inventarul delicateselor locale, fiindu-mi greu să decid ce să comand pentru prânz și ce să iau, la întoarcere, pentru cină. Am comandat pește cod prăjit până la refuz, acoperit cu o plapumă de ceapă torturată în rondele, și orezul cu sânge de porc și carne provenită din toate organele. Când au ajuns pe masă, mi-a trecut subit foamea. Cu atât mai mult cu cât au venit pe ritmul unei discuții aprinse care se auzea din târg. O „Mentirosa” spusă pe repeat.

Dacă n-a fost bună, măcar a fost multă. Exact ca în Brazilia, o porție de împărțit, căci le interzice cultura să mănânce de unii singuri.

Am plecat repede, mânată de căutarea unei cofetării. După ce am trecut indiferentă pe lângă câteva, care nu corespundeau standardelor mele, am găsit una satisfăcătoare. Am înfulecat două prăjituri odată.

Cu liniștea aparentă dată de doza de zahăr, am găsit energia de a mai face un tur pentru a admira imaginile faianțate atașate pe fațadele bisericilor și ale caselor. 

În drum spre hotel am mai chinuit câteva poze, provocată de o altă întâlnire citrică. De data asta cu o lămâie. Nu era hotărâtă dacă e verde sau galbenă, așa că își trasase câteva linii turquoise oblice.  Doamne, ce păcătos de frumos mirosea! Pentru prima dată în viața asta a mea am avut pornirea de a mușca cu totul dintr-una, așa încât să mi se umple gura de coajă, de suc, de pulpă.

Ajunsă la alberque, am înșfăcat punga cu haine râncede, de la ploia trecută, și m-am îndreptat spre o spălătorie. Cât a putut să-mi placă să văd cum aleargau singuri pantofii mei sport în mașină! M-a hipnotizat imaginea lor făcând kilometri în cerc pentru mine.

Un bun prilej pentru introspecție și gândul că dacă va fi să fac o reconversie profesională, mi-ar plăcea să lucrez la o spălătorie auto. Manuală. Terapie curată. De când există posibilitatea, mă duc să-mi spăl mașina singură. Odată cu straturile de praf, pământ, noroi, frunze, simt cum dau la o parte și de pe gânduri toate preocupările și stările care nu îmi mai sunt de trebuință.

Cert este că pe Camino mi-am întărit convingerea că soluțiile și răspunsurile nu vin neapărat formulate clar, rostite în cuvinte, ci că pot ieși la iveală dintr-o întâlnire, o senzație, o emoție, o acțiune.