Mai 2025. Camino de Santiago.

Partea a cincea. Bagajul.

Când am plecat de acasă, aveam în gând ideea de a posta zilnic câte o conștientizare de pe drumul meu pe Camino de Santiago. Ajunsă acolo însă, m-a furat prezentul. Iar nevoia de grijă și atenție pentru mine însămi, și de concediere a presiunii de a face ceea ce nu voiam sau simțeam că-mi vine natural, m-au făcut să mă răzgândesc. Să abandonez planul de a sta agățată de telefon, de firul de la internet și de dorința de a-mi împărtăși live traiectoria.

Abia la câteva zile bune după ce am terminat de parcurs cele două trasee Camino, Porto-Santiago de Compostela și Santiago-Finesterre-Muxia, și am apucat să stau în liniște cu mine, au apărut spațiul și timpul necesare unei puneri în cuvinte a parcursului. În mod public.

N-o să ascund însă faptul că în prima sută de kilometri de mers pe jos cu un rucsac care mă dezechilibra, la propriu, m-a împiedicat să îmi împărtășesc periplul și suita de întrebări: Oare voi reuși să ajung la capăt? Ce-o să zică lumea dacă renunț după câteva zile? Dacă o să iasă iar la suprafață ambiția de a demonstra că pot și mă voi preda din nou lucrurilor făcute din frică?

Mda, în primele zile, din inerția obișnuinței, gândurile îmi mai alergau încă spre exterior și focusul pe gura hulpavă a lumii. Ce m-a ajutat să merg înainte și să dau la o parte hățișul de gânduri parazitare? Conștientizarea acestora și a impactului lor emoțional asupra mea, mutarea atenției pe mine însămi și pe propriile nevoi, dorința de a înțelege semnificația bagajului uriaș pe care îl căram, precum și dezvoltarea capacității de a lua o decizie.

Privindu-mi umbra în timp ce mergeam, am remarcat la un moment dat, siderată, că rucsacul îndesat în ciuda stării de bine mă împingea tot mai agresiv cu pieptul spre pământ, în timp ce începuse să scuipe de sub capac mâneca hanoracului și husa pelerinei.

M-au speriat proiecția cocârjată a imaginii mele și alinierea ei cu toate celelalte dureri pe care le amuțeam pentru a putea face față drumului: urmele de un roșu adânc săpate pe umeri, împietrirea mijlocului, senzația că mi se deșurubează șoldurile de pe trunchi, de parcă aș fi fost o păpușă de plastic, încleștarea palmelor ca la rugăciune, însă la spate, pentru a contribui și ele la susținerea greutății rucsacului.

Tot înaintând pe traseu, simțeam cum îmi urcă nivelul oboselii până la gradația transpirației, a respirației sacadate și a scrâșnetului maxilarului. Abia atunci, când a atins note înalte corul durerilor fizice, am început să inventariez mental ce am pus înăuntru. Dincolo de cele văzute, am realizat că se strecuraseră în el și conținuturile mele interioare, impregnate în fiecare haină, încărcate în paginile încă goale ale jurnalului, ori încapsulate în fiecare moleculă a flacoanelor cosmetice.

Duceam în spate o greutate de aproape 14 kg, așa cum nu văzusem să transporte cu propriul spate nici măcar un bărbat pe tot Camino-ul, darămite o femeie. Mi-am zis atunci că poate mă port în spate pe mine mică. Și mă întrebam când oare, la ce vârstă am cântărit eu 14 kile, ca să identific rădăcina nevoii de a fi purtată pe umeri, protejată. Întrebarea asta mare mi-a ațâțat pe moment nevoia de căutare și înțelegere, acoperind totodată gura căscată a durerilor.

În ziua a patra însă, descărcând ambiția de a-mi demonstra cât sunt de capabilă și de puternică, am înțeles că nu pe mine mă căram, ci supraresponsabilizarea mea, dobândită la o vârstă cumplit de mică.

Gândul acesta a fost doar anticamera unui șir de conștientizări picurate de pe urma înțelegerii că bagajul fizic era simbolul poveștilor de viață pe care le târam după mine. Așa am ajuns să metabolizez faptul că bagajul era și o metaforă pentru:

-frica de lipsurile materiale, pe care le-am simțit usturător în câteva perioade. Și atunci am încercat să mă asigur că nu-mi va lipsi nimic în luna petrecută pe Camino, luând după mine mai mult decât îmi era necesar.

-frica de singurătate și de necunoscut. Iar jurnalul și camera video mi-au fost atât parteneri de drum și confidenți, cât și o posibilă armă de autoapărare. GoPro-ul, mai ales.

-nevoia de a fi pregătită, în control. Eu nu am cărat în rucsac țoale și lucruri necesare drumului, ci soluții pentru situații posibile. Pentru: „Dacă o să am nevoie de…”, „dacă se va întâmplă să…”, „fără asta sigur nu mă voi descurca.” Scopul intrisec era acela de a contracara vocile celor care mi-au înveninat urechile de-a lungul timpului cu replici ca: “Ești proastă și bună de nimic!”, „Descurcă-te, nici pe mine nu m-a ajutat nimeni”, „Ce motive ai tu să (te) plângi?”, “La vârsta ta ai nervi, probleme? Să trântești ușa când o să fii la casa ta!”, “Alții de ce pot?”, “Eu, când eram de seama ta…”

-dependența de suferință

-autopedepsirea

-nevoia de a căuta să înțeleg. Tot. Doar că unele comportamente nu au o explicație rațională la îndemână. Sau unii oameni, unele relații ori contexte. Se strică, se încheie și atât. Și tot ce pot face când nu mai pot face nimic e să accept, să nu mă opun.

-rolul de salvatoare. O prelungire a faptului că atenția mi-a fost direcționată de mic copil înspre creșterea și susținerea surorilor mai mici sau a persoanelor mai puțin norocoase. Cum s-a manifestat? Dându-mă pe mine la o parte, sacrificându-mi propriile dorințe și nevoi.

-responsabilitățile care nu-mi aparțin. Mie sau vârstelor mele trecute. Însuși bagajul supraponderal a fost emblema acestei conștientizări. Și semnalul de alarmă că e timpul să mă descotorosesc de el dacă vreau să înaintez, să evoluez.

Ajunsă la capătul acestei liste făcute mental, am ajuns la hotărârea ca din ziua următoare să trimit rucsacul cu o agenție de transport, din locație în locație.

La cei 42 ani adunați până în prezent, nu mai am nevoie să mulțumesc pe nimeni. De frica abandonului. Fizic sau emoțional. La 42 ani pot să-mi port singură de grijă. Și pot să fac diferența între ceea ce mi s-a spus și ce/cine/cum sunt. Nu mai tremur de groaza respingerii ori a lipsei de iubire pentru că acum nu doar că nu mă mai detest, ci știu că îmi pot fi principalul sprijin.

Zis și făcut. Am trimis bagajul, iar în momentul în care ajungeam la capătul fiecărei zile de periplu, rucsacul mă aștepta, rece și uscat, la recepția alberque-ului (hostel pentru pelerini).

În zilele imediat următoare, mi-a făcut sprâncenele să se unească faptul că durerile au persistat, chiar dacă schimbasem rucsacul de 45 l pe un ghiozdan. Corpul înmagazinase greutatea primului și se simțea la fel și cu cel nou, un pui de rucsac. Ce înseamnă obișnuința și răspunsul traumatic, venit automat! Exact ca în relațiile umane, de cuplu: odată rănită, m-am raportat la toți bărbații la fel.

Mergând pe Camino, mi-am făcut însă un cadou la care am visat toată viața: o perioadă, o lună întreagă, în care mi-am purtat doar mie de grijă. O lună în care m-am auzit scurt la telefon doar cu soțul meu, o lună în care “mi-am permis” să transmit familiei că vreau o pauză, o lună în care nevoile prietenilor, ale cunoscuților și necunoscuților au căzut de pe podium, odată cu presiunile profesionale și fricile zilei de mâine. Învățam să pun limite.

Da, bagajul purtat în spate mi-a vorbit explicit despre nevoia mea de grijă, de siguranță, de stabilitate și de sprijin. Am avut cu mine inclusiv un penar cu creioane cerate și alte obiecte art-terapeutice. Pentru potențialele momente în care nu aș fi făcut față apăsării emoționale. Aș fi putut atunci să scriu, să desenez, să dau o formă concretă gândurilor, visurilor, temerilor, stărilor mele, pentru a căpăta înțelegere, liniște, curaj și încredere. Surpriză: n-am deschis penarul. Am găsit susținerea în mine, n-am avut nevoia de cârja niciunui instrument terapeutic.

Mai mult, în ciuda greuțății sacului și a gândurilor, n-am aruncat nimic pe marginea drumului. N-am avut nici măcar gândul sau intenția de a o face. Pentru că am ajuns în alt punct al înțelegerii și al asumării mele. Am cărat bagajul ticsit cu trecut până am înțeles ce a avut să mă învețe.  Și mi-am dat voie să mă întreb: „Aleg să îl car în continuare chiar dacă văd că a ajuns să-mi facă rău și fizic? Îmi mai e de vreun folos?” Nu. Și atunci a început să treacă din mână-n mână, de la un curier la altul, până am ajuns și eu la capătul călătoriei care m-a pus într-o legătură și mai strânsă cu mine.

Acum pricep că ce am făcut se numește vindecare. Nu negarea sau simpla renunțare la greutate, ci recunoașterea, înțelegerea și reașezarea ei. Am continuat să merg apoi mult mai ușor și mai ușoară, cu un ghiozdan de copil în spate. La fel de greu pe cât îmi era cel din clasele primare. Nu m-am putut lepăda de toată încărcătura odată, însă am lăsat în urmă cea mai grea parte. Cum e și firesc, de altfel.

Și am mai realizat cât de mult m-au sprijinit capacitatea de introspecție și autoobservare în a conștientiza ce și cât din greutățile pe care le-am dus patru decenii în spate sunt cu adevărat ale mele. Mult mai puține. Înlăturând presiunea problemelor care nu aveau legătură directă cu mine, am reușit să liniștesc fata aparent senină, dar în interiorul căreia colcăiau furia, revolta și nedreptatea. Și să o ajut să devină femeia aptă să se înțeleagă, să se echilibreze emoțional și să se poarte cu grijă și respect. Față de ea însăși și de toți ceilalți…care nu-i fac rău în mod deliberat.

Acum, la două săptămâni de la încheierea acestui pelerinaj, am înțelegerea că nu am fost plecată departe, ci că am mers pe jos 459 km pentru a ajunge mai aproape de mine și de nivelul de (auto)cunoaștere.

Tu în ce punct al relație cu tine ești?