Mai 2025. Camino de Santiago.

Partea a noua. Finesterre-Muxia.

După două zile și jumătate de repaus în Santiago de Compostela, mi-am înghesuit iar picioarele în pantofii sport. Și, în timp ce îmi legam șireturile cu nodul alergătorului, am simțit că se gudurau și ei de nerăbdarea de a face iar pași de-a lungul Camino-ului.

Îmi mai rămăseseră de parcurs vreo 130 km. Cu mașina, aș fi ajuns acolo în mai puțin de două ore. Pe jos, mi-a luat nici mai mult, nici mai puțin de cinci zile.

Chiar dacă îmi era tot mai greu să înaintez, căci înmagazinasem mai multă oboseală decât puteam duce, n-am avut nicio clipă gândul de a renunța. Pentru că, în egală măsură, îmi făcea bine emoțional.

Cu soarele în cârcă, transpirația irigându-mi usturător mușcăturile tot mai roșii și mai umflate de purici, de pe întregul corp, și genunchiul drept strâmbat de durere, am reușit să urc și să cobor dealurile tot mai păluge. E drept, mi-a sărit în sprijin și perechea de bețe donată de un pelerin. Să-i dea Dumnezeu sănătate! Oricine ar fi, căci nu l-am întâlnit, doar am ales ce mi-a convenit din tolba cu cârje-cadou aflată la recepția alberque-ului. Fain lucru să nu-mi mai fi fost rușine nici să întreb, nici să primesc. Lecție după lecție mi-a servit călătoria asta per pedes.

Cu o jumătate de gură zâmbind și cu cealaltă scrâșnind, am ajuns să văd cele mai spectaculoase peisaje de pe întregul drum. Iar porțiile mici și dese de ploaie n-au făcut altceva decât să amplifice mireasma pădurilor de pin și eucalipt, să îmbogățească platourile aglomerate de flori și să dea contrastul nimerit cerului când întâlnea Atlanticul.

Văzut de pe un munte pitic, printre ramuri pistruiate cu picături, oceanul, cu plajele lui care ademeneau la romantism, și cu satele lui pescărești cu tot, m-a făcut să tresar când m-am auzit chiuind de bucurie. O bucurie doar a mea, în relație cu mine, la care nu a contribuit nimeni. Nu știu să mai fi trăit bucurii atât de profunde care să țină doar de mine. Deloc întâmplator însă, căci în Santiago m-am chinuit trei zile să simt o umbră de mulțumire de sine.

Într-un moment de filosofie trăit în urmă cu o adunătură de ani, am asociat fericirea cu orgasmul. Ambele sunt scurte, intense, dezirabile și au puterea de a regenera chimia interioară, schimbând cu totul starea. E, am trăit trei astfel de clipe în ultimele cinci zile de Camino, fiind doar eu cu mine și oceanul. Nu întâmplător, cel mai coleric dintre toate.

Prima a fost când am întâlnit pentru prima dată plaja. Pustie. La ieșirea din Negreira. Abia începuse a doua zi, iar ceasul se învârtea chiaun pentru a semnaliza ora șapte dimineața.

M-am rotit în piruete stârnind invidie în rândul pescărușilor, mi-am scrijelit numele și reușita în nisip, cu vârful bont al bețelor, am cules o familie de scoici psihodramatice, una pentru soțul meu,  câte una pentru fiecare părinte și soră și, cum altfel, una pentru adoratul meu câine, Kiwi. Cel mai iubit și răsfățat din tot neamul nostru. Dacă aș fi avut și eu parte de atâta mângâiere, dragoste și îngăduință în copilărie, oare cum aș fi fost azi? Sau cine?

Mare lucru asocierea persoanelor din preajmă, ori a trăirilor sau a evenimentelor de viață, cu câte un obiect sau culoare. Ajută la concretizarea relației, a înțelegerii dinamicii și a sentimentelor pe care le purtăm fiecăruia.

Practic, așezând scoica care mă reprezenta pe mine în centru și pe toate celelate, instinctiv, mai aproape sau mai departe de mine, mi s-a clarificat raportarea la fiecare. Am înțeles care dintre membri familiei reprezintă încă o provocare și care îmi aduc o stare de împăcare. Mergând și mai în profunzime cu activitatea introspectivă, mi-am scanat corpul și reacțiile emoționale pentru a înțelege ce trezește fiecare scoică-om în mine.

Simțind cum mi se chircește stomacul ca un melc în cochilie, cum îmi împietresc încă picioarele, cum mi se desfac a relaxare pumnii ori cum se întind cutele frunții, am înțeles că lucrurile s-au schimbat în bine față de acum șase ani, când am făcut pentru prima dată activitatea asta. Semne bun, semne line și clare de vindecare.

A doua clipă de fericire a fost în a treia zi din cele cinci făcute pe al doilea Camino. Inainte să ajung în superbitatea de oraș numită Cee.

După ce o zi și jumătate în care nu mai văzusem linia oceanică stând culcată cu capul pe pieptul orizontului, mi se arătase iar. De data aceea, de la cea mai mare înălțime, strecurată prin desișul pădurii atât de rușinoasă că ar fi preferat să fie nevăzută. M-am regăsit în comportamentul ei, m-am ascuns atât de des de teama inadecvării și a anxietății care-mi strangula respirația, că nici nu-mi mai e de mirare faptul că mulți au trecut pe lângă mine de parcă eram invizibilă.

Iar cea de-a treia clipă a avut loc în ziua aflată cea mai la urmă. În Muxia, la capătul zilei de lucru a soarelui.

Am stat cu ochii țintă la ocean, privind cum ciugulesc crabii din far, și abia atunci mi-am dat voie să simt cât sunt de obosită.

M-am așezat apoi în brațele unei stânci teșite, tragând cu ochii la clopotnița mănăstirii fleoșcăite de valurile rătăcite, în timp ce soarele pica și luna se-nălța, de parcă s-ar fi dat pe un balansoar.

Și așa au dispărut din mintea mea, pe rând, unitățile de măsură ale timpului, distanțelor, rănilor. Iar oceanul, izbindu-se cu tot trupul de capetele ascuțite ale stâncilor, parcă îmi făcea un dublu: manifesta el oboseala, furia, tristețea, frica care-mi rămăsese neexprimată prin diferitele curbe periculoase ale corpului.

Și n-am plecat din culcușul conținător al stâncii până nu am rememorat întregul parcurs de pe Camino și am ajuns să îmi pot formula recunoștința. Căci în urmă cu trei ani, după o operație la picior și o recuperare dușmănoasă, m-am gândit obsesiv la faptul că  poate nu voi mai putea merge niciodată. Și uite-mă reușind imposibilul de atunci. Am ajuns, mergând pe jos, din Portugalia până în Spania, în locul cunoscut drept „capătul lumii.” 456 km în 17 zile.

Singurătatea în care am ales să mă scufund pornind pe Camino, m-a ajutat să înțeleg ce simt, de ce mă tem, ce nevoi și frâne am, pentru ca de acum înainte să știu că nu mai sunt singură, că mă am pe mine și că îmi sunt, indubitabil, principalul sprijin.

Să-mi fie de bine!