Mai 2025. Camino de Santiago.

Partea a opta. Santiago de Compostela.

Ziua a 12-a de mers pe Camino de Santiago a fost, de departe, cea mai obositoare dintre toate.

Aveam senzația că nu se mai termină, că se tot lungește, cu atât mai mult cu cât mă apăsa pe suflet să văd mai mulți oameni ca niciodată oprindu-se pe marginea drumului pentru a-și obloji picioarele roase de la mersul kilometric. Mă uitam la ei, mă uitam la mine, semănam, aveam chipurile tot mai chinuite.

Doamne, dar așa bătături mari, groase, pline, cum am văzut la ei, nici n-am crezut că există! Ce dureri trebuie să fi îndurat, și ce determinare să continue! Da, la durerea lor am putut să mă uit, la a mea însă…

Măcar mai era puțin. Ne despărțeau doar câțiva kilometri de Santiago de Compostela, destinația finală pentru cei mai mulți. Eu am făcut însă un popas de două zile și jumătate acolo, după care m-am încumetat să merg mai departe, până la „capătul lumii”: Finesterre și Muxia. Practic, încă un Camino.

Împingându-mă înainte cu îndemnuri și încurajări, contrabalansate de gândurile că nu mai pot și de sentimentul tot mai gros de singurătate, mă uitam la un biet melc căruia îi spărsese cineva casa. Uşa de la casă. Și m-am întrebat: Oare îl trage curentul? I-o fi frig? N-am apucat să duc gândul la capăt că mi-a furat atenția o vrăbiuță. Înșfăcase o râmă deșirat de lungă. Am gândit: oare o mănâncă pe toată odată? Sau o porționează și pune la congelator o parte?

Cu amestecul ăsta neomogen de gânduri, am pășit tot mai lipsită de entuziasm pe drumul scoicii. Iar în timp ce mă scormoneam în buzunare după cele trei pietricele aduse de acasă pentru a face un mic ritual de descotorosire de greutăți mentale și emoționale, îi făceam imaginar bagajele nevoii mele de dulce. Prea mă chinuie din anii copilăriei.

Nici n-am terminat bine de închis capacele cutiilor peste pofta de dulce, că am intrat în oraș. La câteva respirații pufăitoare distanță, m-a apucat de rucsac o cofetărie și m-a tras înăuntru. Am ieșit cu patru praline în mână. Pe una am înghițit-o înainte să iasă bonul din casa de marcat, iar pe celelalte trei am zis că le pun în sac, să fie acolo, ca un kit de supraviețuire, în speranța că vor ajunge totuși să expire.

După o pantă, două străduțe și trei picături de ploaie, am ajuns în fața Catedralei. M-a izbit imaginea unei puzderii de oameni care se bucura, se îmbrățișa, își suna apropiații. Și mi-am dat seama că eu nu simțeam nimic. Dar nimic, o stare de îngheț îmi amesteziase orice simțire. Am încremenit acolo, rezemată de umbra unui zid, privind prin oameni, prin Catedrală, prin nimic și nicăieri, în timp ce scormoneam în rucsac după cele trei praline.

După vreo 30 minute de stat și atât, căci nici măcar de făcut o poză nu mi-a ars, am tras apatică telefonul de sub pelerină și l-am sunat pe soțul meu, Cristi. Nu a răspuns. Cum rar se întâmplă. Nici n-a sunat imediat înapoi. Cum face adesea.

Și-am încremenit cu totul acolo, întrebându-mă de-a lungul unei ore întregi dacă pot să mă ridic sau nu. Pe măsură ce vedeam că nu am nicio urmă de determinare să o fac, m-am înghiontit cu alte întrebări: mi-e foame, sete, somn? Albergue-ul la care aveam rezervare era imediat după colț. Dar părea foarte departe. Tot entuziasmul, întreaga energie și absolut tot aplombul care mă purtaseră până acolo, se topiseră când văzusem că am ajuns la destinație.

Încercând să înțeleg ce se întâmplă cu mine, m-am auzit gândind: Ei, ce mare lucru ai făcut? Ce să zic, ai mers pe jos 306 km?! Și la ce ți-a folosit? Ești proastă și bună de nimic.

Vorbele astea au fost refrenul melodiei pe care am auzit-o neîncetat în primii 20 ani. Era cântată de vocea furioasă a tatălui meu, care nu putea să se conțină pe el însuși. M-am întristat. Mi-am adus aminte că după ce am plecat la facultate am ajuns să îmi cânt singură piesa asta, imitându-i tonul și vocea, înainte de orice curs, repetiție, casting, spectacol, filmare, întâlnire cu idei, proiecte, visuri și oameni.

Şi am conștientizat că nu știu să mă bucur de realizările mele. De orice natură ar fi ele. Când încep să fac ceva, tremur de frica că nu sunt în stare. Pe parcusul înaintării în proiect stau cu teama că voi fi înlocuită sau că se va întâmpla ceva care mă va împiedica să ajung la final, iar după ce se încheie și se dovedește că a fost totul bine, îmi minimizez izbânda. Gândesc ori că n-a fost așa greu ori că nu  înseamnă mare lucru.

M-am întristat, da, dar n-am putut să plâng. Pentru că nici acasă nu aveam voie. Niciun motiv nu era suficient pentru a-mi putea justifica „smiorcăiala.”

Am ieșit din filmul acesta alb-negru când a apărut Eva în fața mea. O tipă din Polonia cu care împărțisem o fâșie scurtă de drum cu vreo două zile în urmă. Nu doar că m-a îmbrățișat, dar m-a întrebat și dacă vreau să ne conectăm pe Instagram pentru a ieși pe seară la o bere. M-a surprins, nu părea genul de tipă căreia i-ar plăcea compania mea. Am respins mental oferta, chiar dacă i-am zâmbit ca și cum așa rămâne. Nu încăpea în viața mea de atâta tristețe.

Apoi a apărut L, din Germania, și ea a venit să ne luăm în brațe. În ambele situații am răspuns detașată emoțional. Mă frapa să observ, dar nu puteam face nimic să schimb asta.

Cu răceala zidului lipită de spate, și o gaură cât o gură țipând în dreptul inimii, ca un tub cu vedere de pe o parte pe alta a trunchiului, am pornit spre biroul care elibera certificatul, Compostela. Un atestat al kilometrilor parcurși în pelerinaj. O diplomă care speram să îmi dezmorțească o emoție, o trăire, de orice fel, doar să fie.

Cu diploma în mână și sufletul uscat, m-am așezat pe o terasă, făcând tot posibilul să nu mă observe doamna așezată alături, care avea un entuziasm care bătea la fund cele 70 primăveri pe care le adunase. Nu de alta, dar îi aplauda frenetic pe toți pelerinii care îi treceau prin față. Chiar dacă niciunul nu mai putea merge normal după ce străbătuse așa o distanță, aprecierea și validarea le îndreptau spatele şi deplasarea. Eu însă nu voiam să facă asta și pentru mine. N-am crescut cu aceste forme de exprimare a susținerii și încă nu știu să răspund bine la ele. Mă inhibă.

Mi-a făcut însă bine schimbul de zâmbete cu un tip cu care mă intersectasem de câteva ori pe drum în ultimele zile. A fost o metodă neintruzivă de a ne felicita reciproc pentru reușită.

Când mi-a fost pusă sub nas supa, m-a sunat Cristi. Spunându-i ce mi se întâmplă, lacrimile adunate în stomac s-au cocoțat pe conducta gâtului, au urcat spre liliputele orificii ale ochilor și de acolo au plonjat în farfurie, făcând unde. Tare sărat și diluat mi-a fost prânzul.

Habar n-aveam că am adunat în mine un plâns neplâns așa de mare, acumulat în singurătatea drumului, a depărtării de confort și casă, dar mai ales de pe urma neputinței de a lăsa să iasă la suprafață durerile mucegăite.

Bineînțeles că în momentul în care am simțit cum mă gâdila o lacrimă în stufărișul genelor, am vrut să o înăbuș, să o șterg repede. Ce naiba, eram la un restaurant, nu se cădea să fac paradă cu emoțiile și lipsa de control! Ei bine, de-aia n-am mai putut eu. Am plâns până am umplut la loc adâncitura farfuriei.

Seara, m-am întors cu pași îndurerați la Catedrală, temându-mă să nu mă trimită la operație și genunchiul celălalt. Am stat iar și am privit pierdută la oamenii cu scoici agățate de rucsaci. Îmi hrănea sentimentul de apartenență acea colonie de furnici drumețe. Inconștient însă, nutream speranța de a vedea o față familiară, de a întâlni un român pe care îl cunosc, cu care să vorbesc în limba maternă și cu care să fac schimb de povești. Aveam nevoie de un complice pentru a-mi omorî singurătatea. De-asta, în fiecare loc în care m-am așezat la masă, în ultimii kilometri, mi-a jucat feste auzul: aveam senzația că aud vorbindu-se românește.

Mai târziu în seară, am ieșit la o cină pompoasă cu Giusy, italianca de care mă apropiasem. Am mâncat vinete prăjite unse cu miere, am vorbit deschis, mi-am dat voie să fiu vulnerabilă. Mă bucurasem mult de invitație. Aș fi vrut și eu să o fac, dar mi-era că poate n-avea chef sau că era cu altcineva. Vechea mea frică de respingere la care răspund, cum credeți? Yup, cu respingere.

A doua zi, după 15 ore de stat în pat, abia am putut să mă dau jos și să ies la masă. Devenisem una cu cearceaful. Am mâncat împunsă de graba de a mă întoarce în Piața Catedralei. Tristeței și sentimentul de singurătate li se mai alăturaseră și starea de iritabilitate dată de amplificarea mușcăturilor de purici. Mă torturaseră. Nu se mulțumiseră cu spatele, mâinile și picioarele, îmi devoraseră și gâtul, și fața. Inclusiv pleoapele. Detestabilă senzație și imagine: să mă văd deformată de umflături și roșeață.

Așa, cu corpul acoperit de bube mari, m-am dus la masaj. Mi-a fost frică că mă vor respinge. N-a fost cazul, încasarea era prioritară bubelor. A fost mai degrabă o mângâiere decât o frământare a musculaturii mele chinuitoare. Nu am avut chef de ea, drept pentru care am adormit. Altă formă de evitare.

De acolo, am făcut ce am făcut și am ajuns înapoi la Catedrală. Eu și domnișoara Cucu, din „Steaua fără nume”, ce ne-am mai făcut veacul pândind oameni. În apărarea mea, da, speram cu disperare la întâlnirea cu o față familiară. Mă sugruma lumea aia atât de însingurată și străină.

La scurt timp, m-am auzit strigată pe nume cu mare bucurie. Era Chris, un american cu care am stat o seară întreagă la povești de-a lungul drumului. M-am desprins de el la scurt timp, pe fugă, căci mă aștepta un tur ghidat prin turnul Catedralei și vizita micuțului mormânt argintat al Apostolului Iacob. Întregul pelerinaj, indiferent de rută, se încheie aici. El Camino este cunoscut ca fiind drumul Sfântului Iacob. Bun pretext turul pentru o altă ruptură, nu credeți?

Întâlnirea cu un grup și o tipă ghid care ne dădea informații prețioase, m-a făcut să mai uit de ale mele, iar piveliștea de la talpa turnului a făcut să merite fiecare scârțâit de genunchi scăpat pe scările îngropate-n șira acoperișului.

Am văzut de acolo lumina din capul turnului, care servea drept far pelerinilor, dar și fântâna în care se spălau, acum câteva secole, când își încheiau periplul. Ritualul de îmbăiere era urmat de arderea hainelor ponosite și îmbrăcarea unelor noi, pentru a se asigura astfel că nu răspândesc boli în oraș. Mă întreb cum trebuie să fi mirosit și arătat pelerinii, după atâta drum fără posibilitatea de a face un duș măcar?

La coborâre, am întâlnit un cuplu de români. M-a amuzat și pus apoi pe gânduri întrebarea doamnei: „Dar ce păcate ai de ai făcut tot drumul ăsta?”

După ce ritualul meu de depus pietre în zidul Catedralei, în speranța detașării de pofta de dulce și de alte cârje emoționale, s-a dovedit a fi un fiasco, am pornit în căutarea unei cofetării bine cotate. Îmi trebuia atunci, în momentul ăla, o tartă Santiago, cu pasta aia fină de migdale și aroma înnebunitoare de portocală. Am luat două. Nevoia de dulce: emblema singurătății, a nevoii de afecțiune, precum și a dependenței mele.

Nasol rău sentimentul. L-am învățat în primii ani, când mergeam în tabere cu școala. Îmi aduc aminte ca acum că plângeam pe înfundate că vreau acasă. Cu nasu-n pernă, fără pic de zgomot, ca să nu își dea nimeni seama. La fel am făcut însă cam toată viața. Pentru că la fel de singură m-am simțit și în preajma fiecărei despărțiri de partenerii mei de cuplu. Sau de prietenii și prietenele apropiate. Plângeam pe ascuns, având convingerea că oricum nu le pasă.

Și mi-am mai dat seama de un lucru: că singurătatea, indiferent de context, am simțit-o la fel de fiecare dată. Pentru că provenea din aceeași rană, groază: aceea de abandon. Așa că am ales să stau cu ea așa cum nu am putut înainte. Am început să nu mai fug de ea, să nu o mai amân, anulez, alung.

Stând cu ea pentru a afla ce vrea de la mine, ce vrea să îmi arate, să îmi ceară, să îmi explice, mi se umpluseră iar ochii de lacrimi care nu voiau să curgă. Însă m-am asigurat că îmi acord atenție și grijă, că încep să întorc și înspre mine capacitatea mare de empatie, precum și promisiunea că nu îmi voi mai distrage atenția de la ea cu făcut ordine și curățenie, ieșit în pădure, dat telefoane la prieteni, citit cărți sau văzut filme. Nu, voi învăța să stau cu ea. O voi moși și ajuta să iasă la suprafață în asa fel încât să mă și să se descarce.

După ce mi-am turtit fundul stând pe asfaltul rece, fără vreo mare tragere de inimă m-am dus la slujba de seară a pelerinilor. Acolo am trăit primul moment de furie de când plecasem de acasă. Îmi fusese făcută o nedreptate. Iar un domn chiar îndrăznise să mă apuce de o aripă. Pot avea înțelegere pentru multe, însă în fața agresiunilor fizice, mi se răstălmăcește blândețea.

După trei zile de tristețe adâncă, cu entuziasmul resuscitat, dorința de a nu mai sta pe loc și aceeași poftă de dulce, am pornit spre capătul lumii.