Mai 2025. Camino de Santiago. Partea a treia. Relațiile sociale.

După ce au plecat Cristi și Kiwi, soțul, respectiv câinele meu, și am rămas singură în aeroportul Otopeni, am simțit cum privirea mea începuse să împungă, respirația să se înfunde, iar carnea să tremure pe mine la o intensitate imperceptibilă ochiului uman. Era forma prin care corpul își striga emoțiile date de plecarea pentru o lună în necunoscut și singurătate.

Observând imediat aceste schimbări și adoptarea unei atitudini arogante, intangibile, m-am întors la întrebările de prim ajutor: “Ce simt? De la ce a pornit? De ce mă tem?” Voiam să țin oamenii la distanță. Adică posibilitatea unui pericol. Oamenii/străinii=necunoscut=pericol. O convingere limitativă bine înrădăcinată încă din copilărie.

Prinzând rădăcina fricii mele, am pornit spre Camino de Santiago cu nevoia curioasă de a o cunoaște mai profund. Pentru ca apoi să pot sta cu ea, să adun din amintiri momentele în care am trăit-o la intensitate mare și să mă ajut să o conțin și reașez cu o înțelegere îmbogățită. În acest fel, răspunsul meu viitor la situații cu o astfel de încărcătură emoțională se va ameliora, poate chiar va dispărea cu timpul și cu exercițiu.

Pe moment, m-au ajutat să mă autoreglez întrebările ridicate, înțelegerea faptului că trăiam o situație cu totul nouă (și că era firesc să existe un răspuns fiziologic), câteva respirații profunde făcute discret și atenția pe care mi-am acordat-o.

Dacă în trecut obișnuiam să fiu taxată și apoi să învăț să mă taxez și eu pentru “ieșirile mele”, impunându-mi să adopt imediat o atitudine demnă, deci prefăcută, de la o vreme mă tratez cu mult mai multă grijă și respect.

Am uitat apoi de evenimentul ăsta, însă m-am observat și pe drumul spre Santiago fugind de oameni. Mi-a spus răspicat asta pasul meu alergător. Pe lângă faptul că eram printre primii, dacă nu chiar prima din albergue-urile (hostelurile) în care stăteam, care se trezea și lua calea săgeților galbene, pe traseu ajungeam să îi depășesc pe cei care-mi spuneau că au pornit cu mai bine de o oră înainte.

Nu m-au bucurat decât pe moment remarcile apreciative sau curiozitățile celor care mă întrebau siderați din ce țară sunt, cum de pot să merg atât de repede ori dacă eu nu am dureri. Căci na, ajungeau la mine drept validări și am nevoie de ele.

Auzindu-mă însă că răspund pe ton glumeț – “În afara celor emoționale?”, căci n-am îndrăznit într-atât încât să le zic că sunt din Kenya, am început să stau cu gândul: “Chiar, oare de ce nu las să se manifeste durerile și oboseala?” Căci de simțit, le simțeam, însă le acordam spațiu doar la finalul zilei, după ce terminam de parcurs atât kilometri planificați până la următoarea destinație, cât și plimbarea lungă prin satul sau orașul în care poposeam.

Nu mai puteam sta locului, odată pornită, greu mă opresc.  Așa fac pe toate planurile. Acum însă, ajunsă acasă de câteva zile, resimt oboseala în tot corpul, iar ridicarea din pat, dimineața, la ore mai crude sau mai coapte, e însoțită de onomatopee care exprimă real durerea acumulată.

Însă dincolo de fuga de oameni, mă ținea în ritmul nebun, contrazis de numărul de poze făcut și de opririle pentru orice floare, animal, peisaj sau trăire care se cerea mângâiată, și frica de a nu mai putea reporni. Teama asfixiantă că poate o să-mi cedeze și celălalt genunchi, că o să fac vreo entorsă, că o să-mi rup vreun picior ori că șoldurile o să se blocheze, a pus gheara pe mine cu o săptămână înainte să plec și s-a ținut agățată de toarta minții până cu vreo două zile înainte să ajung la Muxia, destinația cu adevărat finală. Practic, am făcut două rute Camino odată: Porto-Santiago de Compostela și Santiago de Compostela-Finesterre-Muxia. În total: 459 km.

Dincolo de frica de necunoscut, am pornit pe acest drum kilometric și cu nevoia de a-mi înțelege starea de singurătate. În ultimii patru ani m-am tot izbit de ea. A contribuit mult pandemia, și-a adus aportul și mutarea înapoi în București, după cinci ani petrecuți în Piatra Neamț, faptul că am renunțat la chiria pe care o aveam în centrul capitalei, unde totul era la o plimbare distanță, pe o chirie aflată în mijlocul naturii, dar și al pustietății, la vreo 45 km de oraș.

Programul încărcat cu deplasări al soțului meu, cursurile pe care le aveam și am în continuare doar în mediul online, faptul că cei apropiați mie nu conduc mașini și altfel le e imposibil să ajungă în satul în care stau, lipsa unei activități profesionale constante, toate au făcut ca sentimentul de singurătate să mă înghită bucată cu bucată.

Bizar, nu? Singurătatea, poate, ar fi firesc să mă împingă înspre oameni, dar când pentru mine oamenii reprezentau un pericol, cum să le fi făcut să meargă împreună? Nu toți, bineînțeles. În primele zile pe Camino mi-am dat seama că emoțional regresasem la anii copilăriei. Din cauza fricii.

Dar m-am văzut crescând, înaintând în vârsta emoțională, cu fiecare zi de mers. La început, toți trecătorii păreau mult mai mari decât mine. Poate și de-asta am acceptat să merg însoțită în prima zi și jumătate, căci nu știam încotro s-o apuc. Și am întâlnit un pelerin, pe Eric (Anglia) chiar în fața punctului de pornire, în fața Catedralei din Porto. Avea vârsta potrivită pentru a-mi fi tată. Nu întâmplător îi aminteam de fiica lui, îmi purta de grijă și îmi spunea “my daughter (fiica mea).”

În următoarele trei zile de alergat prin propria singurătate, exact când au ieșit la suprafață dureri trăite la nivel familial, le-am cunoscut pe Giusy (Italia) și Ann-Louise (Suedia). Mi-am purtat pașii în tandem cu fiecare, în zile diferite, și a fost atât de reconfortant să simt că le-am întâlnit când am putut fi și eu prezentă în relația cu ele. Anne-Louise, asemenea mamei mele, este tot asistentă medicală și se învârte în jurul aceleiași blândeți și număr de ani. Giuseppa este cu câțiva ani mai experimentată decât mine și acum îmi dau seama că ea și interacțiunea noastră, pe care am simțit-o foarte onestă și apropiată, poate fi răspunsul la: “Cum ar fi fost să am o soră mai mare?” Eu având două surori mai mici și, ca mulți dintre noi, poate, m-am plimbat prin imaginație testând tot felul de componențe famiale.

Cu ambele am ieșit la masă, separat și împreună, iar poza care stă în capul articolului a fost, de departe, o cină memorabilă. I s-a datorat în mare parte lui Samuel (Spania), care m-a și surprins înșfăcându-mă la momentul selfie-ului.

În zilele care se apropiau de mijloc, am mai avut parte de patru conexiuni umane semnificative. Prima la un hotel-conac, superbisim, unde am vrut să iau o pauză de la camera la comun cu alți pelerini și unde, în mod surprinzător, am avut parte de o cină cu gazda și alți trei călători. A fost reparatorie pentru teama mea de oameni și contexte sociale acea masă luată împreună și discuțiile care s-au lungit până la schimbul de tură dintre soare și lună.

A doua, zâmbesc cu hohot amintindu-mi, a fost în pragul unei cafenele în care oprisem să mănânc. Și eu, și Flo (Germania), fiecare la masa lui, de un capăt și de celălalt al ușii. A durat cât o ședință de terapie discuția noastră, iar asemănarea poveștilor de cuplu pe care le trăim amândoi ne-a făcut să ajungem la niște dezvăluiri flamboaiante. Ce fain s-a simțit însă încrederea într-un străin și încredințarea celor mai apăsătoare motive de suferință cu lejeritatea că sunt primite, înțelese și păstrate pentru sine.

A treia a fost cu Chris (S.U.A.), cu care m-am nimerit de vreo trei ori în același albergue, și cu care am stat la palavre vreo două ore odată, fascinați amândoi de ce face celălalt. El a fost și singurul dintre acești apropiați cu care m-am găsit în fața Catedralei din Santiago de Compostela, acolo unde toți și-au încheiat periplul. Când mi-am auzit numele strigat cu entuziasm, într-o țară perfect străină, și am văzut venind spre mine cu aplomb două brațe poftind a îmbrățișare, am simțit liniște, vindecare.

Iar a patra a fost cu doamna Anișoara și soțul dumneaei. Ne-am găsit pe acoperișul Catedralei, în turul ghidat pe care l-am făcut la turn. Amândoi purtau ii meșteșugite cu talent și migală de doamna Anișoara, nu aveam cum să nu îmi dau seama imediat că sunt români, chiar dacă vorbeau într-o spaniolă zdravănă. Grija și generozitatea lor, acompaniată de invitația de a mă duce ei cu mașina mai departe unde vreau să ajung, m-a înduioșat teribil. Ne-am îmbrățișat la plecare cu mulțumiri. Ei nu știu, dar au fost primii care mi-au apreciat curajul de a porni singură pe un asemenea drum, precum și admirația pentru reușită. A contat pentru mine să primesc această oglindă.

În cele două zile de repaus avute în Santiago, am reîntâlnit-o pe Elena, românca mea din Cluj cu care s-a nimerit să împart iar camera. Deschiderea, pofta de viață și îndrăzneala ei vreau să le am și eu când îi voi ajunge din urmă vârsta.

În aproape neîntreruptele momente de singurătate trăite în acele zile în care mă oprisem din mers și nu mai știam ce să fac cu mine, mă întorceam de câteva ori pe zi în fața Catedralei pentru a vedea primele reacții pe care le au pelerinii când ajung la capăt de drum. A fost atât de fain să mai întâlnesc două tipe cu care am făcut schimb de confesiuni: pe Eva (Polonia) și pe L (Germania). Bucuria împărtășită a revederii și îmbrățișarea fiecăreia mi-a mai echilibrat câte o dezamăgire avută în trecut cu oameni.

Ca în orice poveste și ca în orice viață, am avut însă parte și de o interacțiune mai puțin sănătoasă. Cu, să-i zicem, Marco (Italia), născut cu un an mai devreme ca mama. În ziua în care ne-am întâlnit, cea mai lungă dintre toate, 36 km, am râs pe săturate. La cină, întâlnindu-ne și cu cei patru prieteni ai lui, cu pasul mai lent, a spus în gura mare că am fost “îngerul lui”, altfel nu ar fi făcut față distanței atât de lungi.

Nu mi-a făcut bine ce am auzit. Poate pentru că am lucrat mult cu mine pentru a mă vindeca de rolul de “salvator”, poate pentru că a venit imediat întrebarea dacă vreau să mergem și a doua zi împreună, iar eu n-am avut îndrăzneala să spun “nu.” Ba mai mult, cred că păream întru totul de acord observându-mi din afară răspunsul. Nu și microexpresia facială, ea nu minte, dar nici nu se lasă interpretată de ochi neinteresați să vadă.

A doua zi am dus o luptă acerbă cu mine, căci voiam să îmi respect propriul ritm și nevoia de a sta doar cu mine și gândurile mele. N-am putut să o spun, m-am întors la rușinea de a o face și la teama de a nu răni, de a nu respinge. Pentru că știu cât de rău se simte. În același timp, conștientizam cât rău fac și cât rău îmi fac și mie nefiind sinceră.

Tot ce am putut să schimb atunci a fost ca la primul lui îndemn de a nu-l mai aștepta, văzând că tot accelerez ritmul, să merg înainte fără să răsucesc capul înapoi. Mi s-a făcut iar rușine, amintindu-mi că el m-a așteptat când m-am oprit să fac fotografii, chiar dacă nici nu-i cerusem, nici nu voiam asta. După vreo 20 minute de bătălii interioare, nici bine nu m-am răsucit pe glezne că l-am și văzut alergând cu sufletul pe-afară pentru a mă ajunge din urmă. Am încheiat împreună și a doua zi de pelerinaj. N-am ieșit însă la cină, i-am spus că nu am poftă de mers în oraș. Mă loviseră niște conștientizări, aportul adus de mine la destrămarea relațiilor de cuplu pe care le-am avut de-a lungul anilor și tot așa.

Adâncindu-mă în ele însă, la un moment dat am simțit nevoia să evadez din locul ăla de cazare, cel mai rău dintre toate. După nici cinci minute de plimbare, am dat nas în nas cu el și gașca lui de prieteni. N-a scos niciun cuvânt. A doua zi, dis de dimineață, ne-a dat tuturor trezirea în procesul lui de pregătire și plecare. Nu ne-am mai întâlnit de atunci. La drept vorbind, nu doar că am respirat ușurată, dar am plecat și ultima, pentru prima dată, din acel alberque. Am vrut să mă asigur că nu ne vom intersecta pe drum, într-o situație pentru care niciunul nu avea încă pregătirea necesară.

Ce am învățat din toate astea? De la oamenii întâlniți pe drum, fie ei singuri, în cuplu, în familie sau grup, și de vârste atât de diferite că păreau desprinși din registrul unui medic de familie care a făcut înconjurul lumii? Că îmi aduc consistent contribuția la formarea, menținerea sau ruperea relațiilor. La lipsa de sănătate a unora dintre conexiuni îmi aduc aportul prin evitare, lipsă de asumare, sinceritate trunchiată, frică.

Constat, încerc să înțeleg și să mă repoziționez, însă nu mă judec și nu mă blamez. Am ajuns să acționez astfel sau să nu pot să o fac dintr-o serie de motive. Toate trăgându-și seva din educația primită, istoricul familial, experiența de viață, exemplul preluat din ceea ce am auzit eu că a dictat societatea, setul meu de valori și răspunsul personal la toate astea.

Dacă va fi însă să mai merg vreodată pe Camino, pe o altă rută, căci nu-mi place să calc pe drumuri deja bătătorite, cu siguranțâ parcursul meu va arăta diferit. Poate și apetitul pentru socializare. Pentru că m-am mai înzdrăvenit și pe partea asta față de cum eram în facultate, de pildă.

Chiar îl întrebam zilele trecute pe Cristi dacă i-ar plăcea să-l facem împreună, fie și pe cel mai scurt, Camino Ingles, de exemplu. Ori o părticică dintr-unul mai mare, am întâlnit persoane care au ales să îl facă pe bucăți. Știți replica celebră a lui Iohannis? Așa mi-a răspuns și soțul: “Vedem.”

Am nutrit apoi, drept pansament, gândul de a porni la drum cu surorile mele. N-am îndrăznit însă să le lansez invitația de teama că voi fi respisă categoric.

Mna, mă întorc la lucrul cu mine și…mai vedem!

Tu cum stai cu viața socială? Din cine e format atomul de oameni cu care te înconjori?

Dacă mai ai poftă de citit și alte bucăți de mărturii de pe Camino, uite aici prima și a doua parte. Sunt curioasă cum pică în tine. Dacă simți să o faci, scrie-mi, m-aș bucura.