Mai 2025. Camino de Santiago, partea 2

N-am mai fost niciodată plecată de acasă o lună de zile. Singură. Sunt genul de om care creează ușor obișnuințe și dependențe. De alți oameni. Obișnuiesc să mă atașez repede și să simt imediat lipsa.

Înainte o făceam din disperare. Din frică. Nu erau neapărat constientizate motivele.

Mi-am dorit să merg pe Camino ca să îmi înfrunt frica de singurătate. Până nu demult, îmi era imposibil să intru singură într-un loc necunoscut, de pildă. Nu concepem să mănânc singură într-un restaurant sau să îmi fac pofta dacă mi se scurgeau ochii în fața unei vitrine de cofetărie. Anxietatea îmi făcea inima să mă lovească cu pumnii în piept, stomacul să se chircească, picioarele să se împiedice, mâinile să tremure ca apucatele. Îmi era rușine, teamă să mănânc singură pentru că știam că se va vedea cum îmi tremură mâna și cum pierd ce am în lingură pe drumul pană la gură.

La fel mi se întâmpla când venea vorba să merg la un film, un spectacol, nu mai zic la vreun eveniment social. Dacă cumva mergeam, ajungeam printre primii, asigurându-mă astfel că nu voi atrage atenția mulțimii când îmi voi face intrarea. Mă ascundeam într-un colț până se găsea careva să îmi țină companie și rămâneam acolo, în punct fix, vorbind, relaxându-mă pic cu pic grație interacțiunii care-mi devea ancoră.

Poate de-asta am și dezvoltat o plăcere din a ieși la masă cu prietenii. Asta fiind forma mea de “distracție.” Pentru că îmi e famiar să stau în dosul unei mese, cu mâna agățată de un pahar cu ceva răcoritor, niciodată alcool. Alcoolul e dușman, am văzut asta, de mică, în familia extinsă. Eu nu reacționez agresiv, de câte ori am luat niște înghițituri, m-a făcut să râd, apoi m-a moleșit. Însă am remarcat că îmi dezlega limba, ceea ce mă făcea să împărtășesc lucruri care întreceau limita impusă de marunta încredere în ceilalți. Sunt un om prea deschis, prea sincer, prea vulnerabil. Am făcut și o meserie din asta, în speranța că astfel îmi voi găsi spațiile necesare de explorare și manifestare. Le-am găsit, pe alocuri.

M-am uitat la mine în luna asta, în cele 17 zile de mers și în toate celelalte în care am poposit (Porto, Ponta de Lima, Santiago de Compostela, A Coruna) cu ochii scăpărând de bucurie că am stat fără rușine la masă, singură. Parcă am reînvățat să mănânc. Dacă înainte mi se părea că nu se cuvine să comand un preparat anume- considerat nedelicat, să mănânc porții generoase, două, sau mai rău, trei feluri la o singură masă, ei bine, în luna asta am mâncat ce, cum, când și cât mi-a trebuit. Culmea, a fost luna din viața mea în care nu m-a supărat mai deloc stomacul. Acest epicentru al somatizării.

Mi s-a întâmplat chiar să mă întrebe doi bărbați dacă am mancat tot bocadillo (sandwich-ul) comandat. Întâmplarea a făcut ca de acea dată chiar să fie nesimțit de mare și de îndesat, cât o franzelă din care lipseau două-trei îmbucături. Reușisem să devorez doar o jumătate din el. Simțind cum mă mângâia satisfacția că am corespuns standardelor lor, am realizat că încă îmi mai pasă de gura lumii și de imaginea pe care o afișez. Într-adevăr, noi, oamenii, chiar ne uită în gura celorlalți la ce, cum și cât mănâncă, nu e doar o închipuire.

M-a ajutat constientizarea asta. M-a ajutat să înțeleg de ce am slăbit doar 1,5 kg într-o lună de efort susținut, dar și faptul că era firesc să îmi iau energia din ceva după un consum fizic și emoțional atât de mare. Am ajuns și la 36 km de urcat și coborât dealuri, pe zi. La care se mai adăuga și greutatea rucsacului atârnat de spate.

Cel mai important a fost să mă aud gândind că nu am de ce să dau cuiva socoteală. Am mâncat pe banii, timpul, sănătatea și kilogramele mele. Mai mult, mi se mai luminase mintea într-o privință: era dăunătoare presiunea de a da jos kilogramele cu care nu făceam pace de ani de zile într-o singură lună. O lună în care m-am mai și supus ieșirii din orice zonă de confort și  familiaritate, așadar cu un impact emoțional consistent.

Se împlinesc vreo trei ani de când sunt într-o relație mai onestă și mai prietenoasă cu propriul corp. Am 42 ani acum, conformația din dotare, un stil de viață nomad, un nivel de stres ridicat și tendința de a mă consuma emoțional. Și atunci, la ce minuni să mă aștept?

Drept urmare, am ales să îmi revizuiesc standardele, să nu mai duc o luptă cu corprul meu, ci să îi accept limitele și caracteristicile. Îmi place prea mult viața ca să mă împiedic s-o trăiesc, privându-mă de tot felul de lucruri. Inclusiv de plăcerea de a mânca. Aduc însă echilibru cu un nivel tot mai ridicat de conștientizare, alegeri cât mai sănătoase, moderație și mișcare aproape zilnic. Pentru că am observat aplecarea pe care o am pentru mâncatul emoțional. Mă pedepsesc și recompensez cu alimente. În multe momente în care nu îmi este deloc foame,, lipsa afecțiunii, a unor proiecte sau rezultate profesionale, senzația grea dată de gândul inutilității și al sentimentului de singurătate mă arunca în brațele mereu disponibile ale frigiderului sau a coșului cu dulciuri. Este și acesta un mod de a face să treacă timpul, furia, frica, nemulțumirea de sine. Nesănătos, o știu prea bine, însă uneori cântărește mai puțin decât durerea. Chiar dacă scoate capul imediat după, din umbră, vinovăția.

El Camino mi-a lustruit oglinda prin care m-am putut vedea iar recurgând la vechile obiceiuri, însă mi-a dat și o întărire a înțelegerii că pașii pe care îi fac pentru a fi într-o formă și o starea mai bună, se văd. Se adună. Da, pe cât de mult contează ce obiceiuri alimentare am dezvoltat, pe atât de mult fac diferența și cele deprinse mai târziu. Iar ușor-ușor, cu răbdare, încredere, înțelegere și terapie, mă voi ajuta să sap noi căi neuronale, schimbând modul în care fac/făceam lucrurile.

Acum, când simt că clocește gândul “Ce-aș manca ceva!” sau “Ce poftă mi-e de…”, mă uit imediat la mine și mă întreb: “Ce simt? Unde? De la ce a pornit emoția/starea asta?” Chiar dacă găsesc răspunsul, căci sunt antrenată cu un deceniu de terapie, tot nu reușesc de fiecare dată să îmi controlez gestul reflex de a umple golurile psiho-socio-emoționale cu mâncare, recunosc. Na, e calea la îndemână, înrădăcinată de-a lungul unei vieți, aproape, și dă imediat rezultate. Capcana e că o face doar pentru câteva momente. Ca orice dependență. Și atunci mă întreb: Merită? Nu, categoric. Dar am încetat să mă mai judec. Am răbdare și compasiune pentru mine.

Sunt omul care a căutat în alții și în mâncare ancore pentru că a crezut că nu are nimic în el valoros. Nicio calitate, niciun potential, nimic. Un pai.

M-a ajutat să adâncesc procesul autoobservării faptul că în luna aceasta am ținut și un jurnal alimentar. Atât scris, cât și foto.

Fiecare poză cu mâncare are drept titlu emoția acelui prezent. Surprinzătoare pentru mine, la revedere, au fost cele în care aveam în față cafea, vin, cola, preparate din carne de vită sau porc, cu sos din sânge. Nu contează că nu le-am băut sau mâncat nici pe jumătate, important e că am avut curiozitatea, poate chiar pofta, de a-mi da voie să le încerc pentru a înțelege ce am cu ele. De ce le resping.

Și mi s-au mai evidențiat două aspecte. Primul: obișnuiesc să îmi fac rezerve. Cumpăr două prăjituri, de pildă. Una pentru atunci și una pentru ziua care urmează. Am frica că pot rămâne fără… Am trăit lipsa de câteva ori în viața mea și atunci mintea a înțeles că e nevoie să îmi fac provizii. A doua zi, îmi trebuie, nu-mi trebuie, o mănânc pentru că e păcat să arunc mâncarea. Nu toată lumea are.

Al doilea aspect:  În Peninsula Iberică ți se pune sub nas câte ceva de crănțănit până vine mâncarea comandată. Nu e frumos să refuz, poruncă nescrisă, motiv pentru care am mai acceptat ceva dulce la desertul deja cumpărat, chips-uri când nu voiam, semințe de spart. E, nu sunt eu cel mai mare fan, dar atât de bine au mers pocnite în public, la restaurant, pe o stare care nu se lăsa plânsă, încât gestul acesta mecanic de trosnit semințe, nu știu cum naiba, dar mi-a calmat gândurile.

Un alt câștig al procesului introspectiv a fost că am exersat lăsatul în farfurie a ceea ce îmi prisosea, fără rușine. Obișnuiesc deja de ceva vreme să iau la pachet restul porției ori să pun într-o punguliță sau șervețel ceea ce poate fi împărțit animalelor străzii.

Răsfoind jurnalul, îmi dau seama că o parte generoasă din bugetul alocat pentru această călătorie s-a dus pe mâncare. Asta da conștientizare: mâncând mai atent voi putea face și economii pentru a-mi permite alte bucurii.

Tu cum stai la capitolul mâncare? Te-ai observat mâncând diferit când aveai o anumită stare?

Dacă mai ai poftă de citit și alte bucăți de mărturii de pe Camino, uite aici prima și a treia parte. Sunt curioasă cum pică în tine. Dacă simți să o faci, scrie-mi, m-aș bucura.